Camera obscură

Nu m-am dat eu în vânt după Nabokov când am citit Ochiul, dar asta mi-a plăcut. E despre un domn respectabil şi bogat care îşi părăseşte nevasta fiindcă se îndrăgosteşte de o tânără cu trecut dubios. Bineînţeles că nu divorţează de soţia sa, dar rămâne cu amanta, care speră să se căsătorească şi să intre în posesia marii lui averi, să o ajute el să devină actriţă, şi ce mai visa ea. El o ajută să devină actriţă, numai că e jalnică. Trist. Numai bine că între cei doi intervine un alt individ, care este de fapt o veche iubire de-a ei. Tipul devine prieten bun de-al amantului şi cei 3 sunt de nedespărţit. Logic, între amantă şi noul venit se reînfiripă legătura amoroasă încheiată demult, numai că el e acum sărac şi cei doi încearcă să-l stoarcă de bani pe bietul îndrăgostit nedivorţat. Într-o excursie prin altă ţară, amorezatul îşi întâleşte nişte prieteni vechi care-i spun că ceilalţi doi se comportă ca nişte îndrăgostiţi, el vrea s-o omoare, ea îl convinge că i-a fost fidelă, pleacă amândoi de nebuni cu maşina, îl lasă pe domnul problemă în urmă şi pe drum au un accident grav de maşină. El orbeşte, ea se retrage cu el la o cabană în munţi, punându-l mereu să semneze cecuri exagerat de consistente, amantul locuieşte cu ei fără ca orbul să ştie. Într-un târziu, cumnatul orbului (fratele soţiei adică) află de situaţia lui şi se duce la cabana aia şi-l găseşte pe amantul amantei cumnatului lui, totul iese la suprafaţă, logic. Finalul absolut e că şi orbul şi amanta mor. Tragistic.

Mnoh, n-aţi înţeles nimic, că n-am dat nume. Oricum, îi drăguţă cartea, zic.

De-alde Târlea cu exces de testosteron.

Blogul meu stă în paragină, observ. Nu mă mai ocup de el. Dar bine, hai să vă zic până unde-a ajuns nesimţirea — întâmplare de azi. Mă dusesem cu o prietenă la un magazin. Stăm la rând. În faţa noastră – un libidinos, mare cât un tanc şi cu privire de pervers (au ăştia o sclipire anume în ochi, nu ştiu). Se dădea la vânzătoare, ca orice bărbat care şi-a depăşit de mult perioada de glorie. Îşi cumpărase o vodcă şi nu mai ştiu ce (alcoolic, deci) şi îl informa vânzătoarea că are datorii de un milion şi ceva (prăpădit, deci). Buuun. În toată aşteptarea asta, cât făcea el dansul împerecherii cu idioata aia (îi spusese el la un moment dat că “Ce păcat că te-ai măritat!”) şi cu mintea ei aparent îngustă, după cum se hlizea la maimuţoiul ăla, care o făcuse să se emoţioneze toată şi să regrete că s-a măritat, (am ajuns la propoziţia principală, gata) îl văd pe maimuţoi că se întoare la prietena mea şi am crezut că o atinge pe mână, sau nu ştiu ce-am văzut, n-are importanţă. Am crezut că se cunosc, de unde dracu’ era să ştiu ce-i cu el.

Termină dulapul să-şi cumpere vodca & co. şi. Staţi. Am precizat că eram în pantaloni scurţi? N-am precizat. Se apleacă matahala lângă mine şi mă apucă de picior, să mă mângâie. Like WTF?!?!

Eu, cu tupeul meu de popă de ţară, caracteristic, zic în gura mare: “Hai, dom’le ieşi de-aici, la revedere!” În secunda 2, gorila se înfurie de parcă l-aş fi înjurat de …orice! şi începe să ridice tonul la mine cum că “Poftim!?” Zic, “Am zis LA REVEDERE, cin’ te crezi ‘mneata să mă pipăi pe mine, da’ ce? trăim în pădure? da’ de unde şi până când?!” “Băi fato, ai grijă cum vorbeşti!”, zice, vizibil enervat. Cum, eu!?, o puştoaică în pantaloni scurţi, îmi permit să-i zic lui la revedere?! Normal, începusem să mă panichez puţin aşa, da’ eram tare pe baricade şi prima chestie care mi-a venit în minte a fost “Dumneata ai idee câţi gardieni umblă prin zona asta?” (că chiar îs mereu minim 2) şi începe să urle la mine “Mă doare pe mine-n p*** de gardienii tăi, eu am vrut să pun mâna pe piciorul tău că mi-a plăcut şi dacă vreau mai pun mâna o data!”. Am zis, gata, pân-aici mi-a fost. Am fugit eu din faţa lui, să ocolesc magazinu’, să fug, să scap, că mă gândeam că-mi pune bou’ vreo tejghea în cap. Era de 3 ori cât mine, dacă-mi dădea una ieşeam prin geam. Aproape de uşă îl întâlesc iar, se uită scârbit la mine şi zice “Hai taie-o de-aici până nu mă enervez, hai, valea!”

Culmea e că în mini-marketul ăla, sau ce dracu’ o fi fost, erau vreo 3 vânzătoare. Ce făceau? NIMIC. Se uitau ca proastele, se hlizeau, ia uite ce atracţie. Gorilei nu i-a ieşit ritualul de împerechere şi s-a supărat. Face circ. Eu ţipam la el (frică, frică, da’ ori io, ori el), el la mine, clienţi nu mai erau, prietena mea se albise şi încerca să nu intre în conflict (ea-i mai paşnică, numai eu mă aprind ca un pai uscat la soare) şi na, descurcă-te cu obsedatu’. Dacă lui i-a plăcut picioru’ meu, trebuia să-l taie, să-l ia la pachet. Ce drept am eu asupra piciorului meu? Gorila vrea banane, gorila vrea picioru’ meu. Yes, sir! Spală-te pe faţă, slăbeşte 100 de kile, întinereşte 30 de ani, permite-ţi o băutură mai rafinată, plăteşte-ţi datoriile şi învaţă să fii civilizat. Atunci poate, da’ greeeuuu, îi arunc o privire. Până atunci, sper să mori de la supradoză de viagra, violat de deţinuţi homosexuali.

Gata, m-am calmat.