Încă un sfârşit de colecţie (Damien Rice – Accidental babies)

Am încercat să adun feliile de fericire

pe care tu mi le rupeai

în detalii de crime…

[]

N-a fost o crimă

să zâmbesc, nu-i aşa?

N-a fost o crimă

să-ţi vorbesc,

şi nici să visez

nu te-a ucis.

[]

Ne-am avortat de noi înşine

de parcă am fi fost o sarcină nedorită.

[]

E mai bine ca fătul ucis să fie aruncat

decât să fie reanimat…

E mai bine ca buruienile smulse din suflete

să nu fie resemănate…

E mai bine ca aripile rupte să fie lăsate să crească iar

când ne aflam pe alţi nori…

[]

Ştii, poate că nici lacrimile nu mai sunt ce-au fost.

[]

Lacrimile erau parfumuri de tristeţe,

marturii ale albului devenit negru…

Acum sunt doar miasme false de trecut,

trofee pentru rafturile de victorii.

[]

O femeie ce abia a născut

primeşte întotdeauna flori…

[]

…noi nu ne-am născut niciodată.

Scrisoare către profesorul de aruncat cuvinte

„S-a dus dracului magia scrisului… Dă-ţi voie să ieşi din tine… Nu mai vrei nimic din ce-a fost înainte? Eşti tot înăuntru… Dar mai e puţin până să-ţi moară acel ceva…”

O spui de parcă deasupra spectacolului meu de iluzionism s-a aprins brusc o lumină puternică şi iepurii n-au mai ieşit din pălărie. Scrisul meu nu e magie, scrisul meu sunt eu, şi poate că ţi-ai făcut iluzii în privinţa mea. Nu pot să frec aceleaşi pietre ca să scot scântei. Nu pot nici măcar să le frec încontinuu. Am nevoie de pauze, de pietre noi, sau poate că vreodată mă voi plictisi de pierderea asta de energie, şi voi aprinde o brichetă. Desigur, spectacolul nu se încheie. Voi stinge focul cu răsuflări de gheaţă.

Poate că m-am săturat să mă uit la trupul meu ca la o cuşcă, şi să-mi văd sufletul drept porumbelul alb şi dornic să zboare spre cer. Porumbelul meu poate fi de fapt un corb care să-mi croncăne pe inimă. Nu am de ce să ies din mine, oricum nimeni nu mă aşteaptă afară.

Ce-a fost înainte? Înainte de ce? De intersecţia celor două vieţi pe care ni le târâm ca pe cutii goale de conserve? N-a fost nimic, la fel cum nici acum nu e nimic. Avem o lume monocromatică ce ne aparţine, şi poate că ţi se pare că nuanţa ce ne-a precedat intersecţia s-a întunecat. Nu s-a întunecat nimic, poate că doar corbul din mine a ieşit puţin din cuşcă şi ţi s-a părut că cerul ţi se întunecă… Nu, eu sunt doar un punct pe cerul tău.

Holul e închis, îţi aminteşti? Rămăsesem să fac curat, apoi am ieşit şi eu din clădire. Nu m-am îndepărtat, stau lângă zidurile de afară şi număr petele de mucegai de pe ele. Am încuiat uşa cu chei de minciuni. Nu te preface că nu ştii despre ce-i vorba…

P.S.: Adevăratele iubiri nu mor niciodată.

Torturaţi-l pe artist

Varianta lui Hutzu pentru acest titlu evident că a fost una ceva mai … românească: „Împuşcaţi lăutarul”. Ideea de creaţie ca efect al suferinţei e comună în literatura universală, dar e din backstage şi cartea asta ne arată exact CUM se produce suferinţa. Joey Goebel, autorul, a câştigat Kentucky Literary Award în 2004 pentru cartea asta, pentru că dezvăluie faţa mizerabilă (fictivă sau nu) a Americii, producătoarea de divertisment no. 1. Academia Noua Renaştere îl descoperă pe Vincent Spinetti, cel ce va crea artă pentru lumea mass-media. Creaţia lui va fi urmarea durerii pe care academia i-o va asigura ucigând persoane dragi lui Vincent, îndepărtându-i iubitele, creându-i dependenţă de droguri, îmbolnăvindu-l. Povestea e provocatoare, nici pe departe macabră, după cum crede toată lumea când citeşte titlul. Gata, nu mai spun nimic despre cum se termină… Vă dau doar câteva citate care mi-au plăcut (fiecare în felul lui) ca să vă lămuriţi. (vezi, doamne)

Îmi pare teribil de rău că eu sunt cel care îţi spune asta, însă nu vei fi niciodată fericit.

Cine sunt mai trişti, bătrânii, din pricina tuturor lucrurilor pe care le-au văzut, le-au avut şi le-au pierdut, sau copiii, cărora le plângi de milă de cât de neştiutori sunt în privinţa celor ce le vor vedea, avea, pierde?

Cum-necum ea a apărut cu eleganţă din iazul genetic al unui orăşel mohorât şi de atunci n-a făcut altceva decât să frângă inimi.

Am constatat ca locurile cele mai îngrozitoare par sa aibă iluminaţia cea mai puternică, tuburile acelea lungi, fluorescente.

Erai doar o ciornă. Acum eşti bun de tipar.

Acest stil de – chipurile – rock modern e ca un cal mort pe care l-ai frăgezit, l-ai jupuit, l-ai tranşat, l-ai pus la congelator, l-ai servit, l-ai mâncat, l-ai digerat, l-ai regurgitat şi l-ai mâncat din nou.

În loc de artă avem divertisment, şi în loc de artişti avem mutrişoare drăguţe în căutare de faimă, avere şi plăceri. Suferinţa este ţinută la un nivel minim, în timp ce profiturile sunt ţinute la un nivel maxim.

Arta este doar o imitaţie a vieţii.

Nu voiam ca existenţa mea să se reducă la o colecţie de termene limită.

Moartea este ceva uriaş pentru mine. Nu ai cum s-o eviţi. Este mai mare decât orice lucru sau idee şi de două ori mai mare decât viaţa. Fiecare acţiune a fiecărui animal şi a fiecărei fiinţe umane este controlată indirect de moarte. Fiinţele nu pot să se bucure decât de o părticică jalnică din lumea fizica, din cauza limitărilor pe care le impune moartea asupra spaţiului şi timpului. Religiile au apărut pentru a justifica moartea, ridicând în slăvi viaţa de apoi. Moartea este limita supremă, dar poate servi şi drept motivaţie supremă.

Probabil ca îşi zice că e mai bine să fii faimos şi nenorocit, decât necunoscut şi nenorocit.

Adevărul e urât. De exemplu, nu vreau să te debusolez, dar fiecare bărbat, femeie şi copil, înţelegi, oricât de frumos ori de frumoasă ar fi, este doar schelet pe dedesubt. Şi scheletele sunt urâte. Găvane mari şi negre, guri animalice, mişcări smucite. Imaginează-ţi-le când vezi oameni pe stradă. Schelete ambulante peste tot. La ele sunt ataşate carne, muşchi şi creier, dar când treci la fondul chestiunii, nu-s decât schelete. Te cam ia cu fiori, dacă stai să te gândeşti, nu-i aşa?

Artistul este mântuitorul lumii, conferind sens unei existenţe triste, scurte, retrograde, împotrivindu-se timpului.

Egoiştilor nu le place să fie nefericiţi. Egoiştii vor face tot ce le stă în puteri ca să fie fericiţi, chiar dacă asta înseamnă să renunţe la moralitate şi responsabilităţi şi obligaţii faţă de toţi cei din jurul lor.

Ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori.

Îl întrebam adesea:

- Ce-ai învăţat azi la şcoală?

Iar el îmi răspundea cu un hohot de râs:

- Cum să mă urăsc pe mine însumi.

Mintea lui de scriitor făcea sforţări de halterofil cât să-i provoace o hernie a creierului.

Cred ca glonţul menit să mă ucidă a fost deja fabricat. E acolo, undeva, pus pe un raft, într-o cutie, şi mă aşteaptă.

Trailerul filmului începea cu o voce din off: „Într-o lume în care toate trailerele filmelor încep cu <<într-o lume>>…”

Ne-am minunat toţi trei de splendoarea kitsch a apartamentului care arată de parcă un heruvim beat vomitase sânge în timp ce zbura prin încăpere. Totul era roşu, încât apartamentul părea din cale-afară de romantic şi destul de decadent ca să-ţi închipui că acolo dormise Satana în copilărie.

Artiştii sunt cu mult superiori oricărui director, preşedinte sau rege, deşi femeilor le sunt inferiori.

Soarele dorinţei de moarte se întoarce şi iar se întoarce, nesătul.