Scrisoare către zeul-spectator

Mi-ai picurat sânge de zeu pe mâna dreaptă, cu peniţe ascuţite de metal cenuşiu, înmuiate în tuş de amintiri albastre. Ţi-am zis eu că nu există zei! şi tu mi-ai răspuns într-o doară cum că fiecare e propriul său zeu. Tu nici măcar zeu nu-ţi mai eşti.

Zburaseşi în vis departe de jumătatea ta găurită către una nouă, dar ale cărei margini nu se potriveau cu ale tale. E dureros să inspiri tristeţe, pentru ca apoi să expiri amintiri, nu-i aşa? Ştiam eu că în semiîntunericul sălii goale tu îţi faci iluzii că voi apărea pe scenă… Numai că s-a aprins lumina şi când femeia de serviciu a venit să măture printre scaune te-a găsit ca pe-un izvor de şuvoaie dulci ce curgeau înspre scena cu cortină trasă.

Închide ochii şi imaginează-ţi cum ar fi fost să apar în faţa ta, numai pentru tine, singurul meu spectator. Ai fi tăcut în pacea sălii şi ai fi aşteptat să-mi încep reprezentaţia. La sfârşit m-ai fi aplaudat şi m-aş fi ascuns din nou după cortină pentru că scena mi-ar fi fost prea sus să ajuns până la scaunul izolat în care tu ai fi stat afundat şi entuziast. Acum deschide ochii şi bate din palme, sala e goală.

M-ai învăţat să înşir cuvinte colorate pe aţe rezistente, ca să îmi vând apoi şiragurile către un public zgârcit, în speranţa că într-o zi nu le voi mai vinde, ci îţi voi face ţie, special, un şirag atât de lung şi de colorat, pe o aţă atât de rezistentă, încât să ne putem spânzura împreună de tavanul unei iubiri utopice. Eu deocamdată creez doar brăţări cu mătănii pentru morţi…

Cadoul acestei dimineţi e punctul unei despărţiri, e punctul de întoarcere către jumătatea ta înjumătăţită, către bucata moale de suflet disperat care stă mereu pe scenă fără ca tu s-o aplauzi. Du-te cu ea ca să-ţi recapeţi zeitatea, aripile şi cuiele în care ea te va bate pe o cruce comună. Eu voi mai rămâne la răscrucea despărţirii…