Balada tristei cafenele

Citisem pe spatele cărţii că autorul, Carson McCullers ar reuşi să combine cu succes oroarea cu umorul. Ei bine, n-am putut să observ asta. De ce? Ete de-aia, pentru că e o carte de povestioare din care doar prima e ceva mai lungă şi inteligibilă. În rest, Dumnezeu cu mila. Dar să le luăm pe rând.

Prima, cea mai importantă, care a dat şi titlul volumului, o prezintă pe domnişoara Amelia drept o fată (mai târziu femeie) hidoasă, diformă, deloc feminină, care deţine o cafenea. Cafeneaua are succes atât timp cât vărul ei (cu care avea o relaţie de…mai mult decât simpli veri), alt individ grotesc ca şi înfăţişare, locuieşte la ea. Numai bine totuşi că reapare în peisaj fostul soţ al domnişoarei, un puşcăriaş. Vărul cel hidos se tot ţine după fostul ei soţ, n-am înţeles exact cu ce scopuri, până când cei doi fug împreună şi o lasă baltă pe Amelia. Şi aici mintea mea bolnavă nu poate deduce decât că ei erau homosexuali. Şi n-am înţeles de ce cafeneaua n-a mai avut priză la public după plecarea vărului.

Următoarele sunt de-a dreptu’ pur şi simplu. “Jocheul”, “O problemă domestică”, “Wunderkind”, “Madame Zilensky şi regele Finlandei”, “Vilegiaturistul” şi “Un copac, o stâncă, un nor” par fragmente din povestiri mai lungi, mai complexe. Nu au legătură între ele şi ilustreaza o secvenţă din viaţa vreunui om, sau un sentiment anume după o anume întâmplare. Greu, ce să mai spunem.

Citatele de rigoare nu pot lipsi (de data asta mai puţine)…

Se ştie că dacă scrii un mesaj cu zeamă de lămâie pe o coală albă de hârtie n-o să se vadă nimic din el. Dar dacă hârtia este ţinută pentru o clipă în dreptul focului, atunci literele se fac maronii şi înţelesul devine limpede. Imaginaţi-vă că whiskey-ul este focul şi că mesajul este acel ceva cunoscut doar de sufletul unui om.

Valoarea şi calitatea unei iubiri este determinată doar de cel care iubeşte. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi dintre noi preferăm să iubim mai degrabă decât să fim iubiţi. Aproape oricine vrea să fie cel care iubeşte. Şi, pe scurt, adevărul este că, într-un fel secret şi profund, mulţi nu suportă să fie iubiţi. Cel iubit se teme şi îl urăşte pe cel care iubeşte, şi are cele mai bune motive. Căci cel ce iubeşte încearcă tot timpul să pătrundă în adâncul sufletului celui pe care-l iubeşte. Cel ce iubeşte tânjeşte după orice relaţie posibilă cu cel iubit, chiar dacă această experienţă nu îi poate aduce decât suferinţă.

Pentru viaţa omenească nu s-a stabilit nicio valoare; ea ne este dată pe gratis şi ne este luată fără să fim despăgubiţi. Cât valorează? Dacă te uiţi în jur, valoarea poate părea uneori prea mică sau poate lipsi cu desăvârşire. Deseori, după ce ai transpirat şi ai încercat şi vezi că lucrurile nu stau mai bine pentru tine, se naşte în adâncul sufletului sentimentul că nu valorezi prea mult.

Ochii ei cenuşii – încet, încet, cu fiecare zi care trecea erau tot mai saşii, şi păreau că se caută unul pe altul pentru a schimba o privire plină de durere şi de singurătate recunoscută.

Ultimul m-a amuzat teribil :))

Balada tristei cafenele