Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme

Zic, e una din cele mai bune cărţi citite în ultimul timp şi îmi pare rău că am terminat-o. Observ, fiind a 2a carte de Gabriel Chifu pe care o citesc, observ un lucru, anume că autorul a fost foarte marcat de anii comunismului. Pe larg, acesta ar fi subiectul operei (e, şi nu prea e). Motto-ul cărţii este

Mă fascinează să încerc să descriu ceea ce nu înţeleg – de pildă, răul…

Veniamin, un copil de 12 ani, este mezinul dintre cei 3 fii ai familiei Vlad. Băieţelul moare în urma unui accident nefericit de la săniuş, la 2 zile după Anul Nou. Autorul foloseşte un mic artificiu stilistic, delicat, de altfel. Copilul, după moartea sa, continuă să povestească ce se întâmpla cu el, cu sufletul său. El ajunge în purgatoriu, unde îşi cunoaşte îngerul păzitor, Lazarus, precum şi un condor vorbitor, Truman. Moartea lui Veniamin ar putea fi văzută drept un început al sfârşitului, pentru că tot ce urmează în lumea oamenilor va fi mult mai tragic decât moartea nevinovată a unui copil de 12 ani. Sufletul copilului va sta mult timp în purgatoriu (câteva zeci de ani de pe pământ), timp în care el va urmări în vis tot ce se întâmplă din urma sa.

Tovarăşul Cameniţă este un admirator înfocat al lui Stalin, şi îl fascinează în special cruzimea de care marele lider al URSS dăduse dovadă, aşa că are ca unic scop îndeplinirea idealurilor comuniste. Hobby-ul său este bătaia cruntă pe care le-o împarte dusmanilor patriei, iar toţi subalternii săi se tem de el. La ordinul său, subalternii din orăşelul dunărean Serenite vor aduna un număr de deportaţi ce vor fi trimişi într-un alt colţ al ţării. Printre aceştia se numără şi tatăl lui Veniamin. Abia acum se poate spune că familia Vodă se destramă. Însuşi numele său de familie, Vodă, a fost motivul de căpătâi al deportării bărbatului. Comunişii îl trimit la muncă pe el, profesor de matematică, bun creştin, un intelectual cumsecade, însă el se descurcă şi reuşeşte să fie promovat printre muncitori. În acest timp se îndrăgosteşte şi de o doctoriţă, Irina.

Acasă, Victor, unul din cei doi fraţi ai lui Veniamin, se hotărăşte, sub îndemnul unor amici, să devină partizan. Înverşunat împotriva sistemului, se revoltă împreună cu un prieten bun, sfârşind amândoi împuşcaţi. Al doilea frate, Vlad, idealist, detestând politica şi istoria, visează să devină scriitor, şi abia a reuşit să intre la Facultatea de Litere. Faptul că fratele său era partizan atrage şi asupra sa consecinţe grave, fiind chemat în beciurile Securităţii. Cel ce îl “tratează” este însuşi tovarăşul Cameniţă, marele călău. După bătăi crunte, primul-secretar al regiunii hotărăşte să îl chinuie şi psihic, încheind un fel de contract cu tânărul. Acesta a declarat în scris că mama sa a ştiut de gândurile anti-comuniste ale lui Victor, precum şi că el, Vlad, va contribui prin turnătorie la bună-starea de fapt a lucrurilor. Fără mustrări de conştiinţă, tânărul a semnat ambele hârtii, vrând doar să scape de bătăi şi să îşi vadă de activitatea sa literară.

Desigur, următoarea adusă în beciuri, la picioarele lui Cameniţă, a fost Vera Vodă, mama băiatului care visează totul din purgatoriu. Femeia a îndurat bătăi şi torturi înfiorătoare timp de săpămâni întregi, fără să plângă, fără să ţipe, fără ca măcar să scoată o vorbă. După atâta suferinţă în tăcere, a murit în timpul unei bătăi. Scena e tulburătoare… Soţul ei află de toate aceste necazuri, şi relaţia sa cu Irina îi provoacă din ce în ce mai multe remuşcări. Simte că toate nenorocirile fostei sale familii s-au produs cumva din vina sa, şi găseşte ca unic prilej să-şi mai spele din păcate salvarea unei Biserici de la inundaţii. Împreună cu locuitorii satului în care locuia la momentul acela, el mută biserica, bucată cu bucată, pe un deal, în aşa fel încât casa Domnului să fie cea mai înaltă clădire din sat. Aceasta a fost metoda lui de a-şi cere iertare în faţa lui Dumnezeu că şi-a trădat nevasta, iubind altă femeie, că şi-a părăsit familia (forţat de securitate, ce-i drept). După aşezarea crucii în vârf, bărbatul a alunecat de pe acoperişul bisericii, deşi muncitorii miraţi au zis că era imposibil să alunece, avea de ce să se ţină… Omul îşi încheiase socotelile cu viaţa şi cu resentimentele ce-l apăsau.

Vrând să oprească totuşi cumva nenorocirile de pe pământ, Veniamin împreună cu pasărea încearcă să arunce trupul unui înger mort pe pământ. Lazarus opreşte fapta, convingând un înger viu să salveze satul de la pieire. Un înger mort pe pământ ar fi fost o dovadă clară a biruinţei răului asupra binelui.

Al doilea frate, Vlad, după o ascensiune uimitoare în lumea literară, sfârşeşte la rândul său într-un accident de maşină misterios. Până la moartea sa îi scrisese cu regularitate repoarte incriminatoare lui Cameniţă. Era un fel de tribut adus comuniştilor pentru ca el să fie ferit de bătăi şi să poată scrie în continuare.

Cameniţă e singurul care suferă o schimbare în bine. El e cel mai fascinat de apariţia îngerului trimis de Lazarus, iar întâlnire ulterioare cu el îl schimbă fără să vrea. El devine mai bun, scapă de un cancer avansat, renunţă la activitatea politică, începe chiar manifeste anti-comuniste sub anonimat. Cameniţă e exact opusul a ceea ce fusese, a ceea ce vrea acum să uite. Sfărşitul este visat de către Veniamin sub forma a 3 oameni fără căpătâi care, în urma unei beţii, rup digurile vechi de lângă oraş, ştergându-l de pe faţa pământului. Singurul supravieţuitor va fi Cameniţă, care îşi primeşte în continuare pedeapsa pentru distrugerea atâtor vieţi nevinovate.

După ultimul vis, lui Veniamin i se oferă o cărticică pecetluită, pe care Lazarus o purta mereu şi pe care doar anumiţi oameni, în anumite momente, o pot deschide şi citi. Veniamin şi-a citit în carte propria istorisire, cu diferenţa că satul său n-a pierit de potop, ci de incendiu. Curăţarea s-a făcut o dată prin apă. A doua oară se face prin foc. Aici se încheie şederea băieţelului în purgatoriu. Acum el se înalţă spre porţile Raiului, cu speranţa că le va găsi deschise…

Romanul nu este încărcat stilistic, pentru că este destul de greoi din punct de vedere psihologic. Este tipul de roman poetic, modern, destul de greu de digerat de către cei ce nu gustă tipul acesta de scrieri. Istoria aceasta poate fi văzută şi ca un fel în care maleficul se manifestă la un moment dat, acel moment fiind perioada comunistă a României. De fapt, poate că autorul demonstrează cumva şi balansul veşnic al omului între instanta divină şi nivelul satanic.
Highly recommended :D

Visul copilui care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme

Later edit: La mulţi ani tuturor care poartă numele de Andrei/Andreea! :)

Viaţa pe un peron

Am terminat coşmarul! E o carte proastă din al meu punct de vedere (acum juma’ de ţară mă urăşte, că cealaltă n-a citit-o sau n-a plăcut-o). Dacă mi-ar cere cineva să zic ce se întâmplă, n-aş avea ce. Paler ăsta debitează mai mult decât pot eu să suport, şi mă consider o adevărată eroină că am terminat-o. E genul de carte pe care aş vrea în orice clipă s-o las din mână, şi nu o dată am adormit citind. Poţi să juri că e scrisă de un schizofrenic, şi acuma nu săriţi în capu’ meu, ‘telectualilor, să-mi explicaţi metaforele lui, că tot o mare porcărie rămâne. Cartea asta e porcăria supremă de fapt. Tot ce am înţeles e că e vorba despre frică, despre cum vede el viaţa şi oamenii, şi cam atât. Simţeam cum îmi creşte tensiunea când întâlneam cuvintele “cobră”, “îmblânzitor”, “frică”, “câine”, “dresor”, “mangustă” şi care-or mai fi fost. O mare aberaţie.

Apropo de limitele intelectului meu… S-a trezit un semidoct, un fan al romanelor SF de 2 lei, să-mi spună în batjocură că poate cartea asta e prea profundă ca s-o înţeleg eu. Mă laaaşi?! Măcar de îmi zicea asta vreun mare om de cultură. Poate atunci aş fi contemplat puţin mai îndelung acuzaţia. Pe de altă parte, altcineva îmi spunea că poate nu-mi place tocmai pentru că place altora. E parţial adevărat, dar dacă era chiar aşa, aş fi zis doar că nu-mi place, n-aş fi făcut şi gură. Pe cuvânt de cercetaş zic, pornisem cu toată încrederea să citesc. Am zis că trebuie să fie o carte fantastică dacă sunt atâţia fani ai ei. Dar nu e. Dacă ideile cărţii ar fi fost rezumate la 20 de pagini aş fi iubit eseul ăla. Să fie aşa, mai comprimat, fără atâtea explicaţii, să fie şi mai greu de pătruns înţelesul ei. Aşa, când îmi dă mură-n gură totu’ chiar nu mai e fun :(

Totuşi începutul îmi plăcuse. Abia când am văzut că se învârte în jurul aceloraşi idei m-am enervat. Din început am extras şi nişte citate (mai încolo n-am mai citit nimic plăcut ochiului meu)…

Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

Orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urma tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica.

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi la un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.

Pe un cerc nu există decât amintiri pe care calci mereu.

Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.

E cam aiurea când ideile astea se repetă de zeci de ori, zic. Să vă placă vouă, mie nu-mi plăcu!

Viaţa pe un peron

Faraoanca revine* :))

*Titlul ăsta trebuie luat ca atare. Cine ştie cunoaşte. Moment MasterCard.

Să trecem la chestiuni serioase. Fusei în capitală deci. Cum am plecat eu aşa, miercuri, în tren zăresc o babă de-a urcat la Ploieşti. Băi şi-i sună babei telefonu’. O melodie de-aia enervantă de-ţi venea să-i dai să înghită telefonul. Răspunde baba după juma de minut, că avea deficienţe de vedere şi nu ştia cine-o sună, şi dup-aia începe să ţipe piţigăiat “Da, Vasilică, am urcat în tren, da, da, la Ploieşti… M-auzi?!”. Atât a zis, da’ a zis timp de 3 minute. Ce dracu’, o auzea tot vagonul, dar Vasilică n-o auzea.

Miercuri am fost şi într-o bodegă din Bucureşti (anume Fire). Timp de 2 ore am ascultat bancuri spuse de un student de la arhitectură. Fain aşa, şi dup-aia mă întreba Anca dacă-s beată. N-aveam cum să fiu (în schimb, la două seri dup-aia nici n-a avut nevoie să mai întrebe).

Joi m-am rătăcit lângă Carrefour. Asta pentru că am încurcat ieşirea, şi în loc să ajung în regie, m-am trezit în partea opusă, şi chiar mă miram că nu văd gura de metrou după care mă ghidam. Epic fail.

Vineri fu zi plină. Am avut concurs (şi ca să nu existe întrebări, n-am luat nimic, dar supravieţuiesc cu succes), subiectele n-au fost tocmai simpatice, dar încă îs normală, n-am devenit emo din asta. După examen m-am retras în bârlogul numit “camera Ancăi”. Dup-aia am plecat în Herăstrău cu Teo. Frumos parc, da’ era şi mai frumos că era pustiu şi întuneric. Era aşa fain lacul ăla cu ciori concănind pe deasupra lui… *day dreaming*. Apoi m-am dus la Teatrul Mic, la “Colonia îngerilor”. Bolnavă piesă, zic :)). Mi-a plăcut o super-replică, anume:

“Ca să te duci dracului n-ai nevoie de asistenţă.”

Genială. Era ceva aşa (vă zic rudimentar, nu analizez piesa), despre nişte bolnavi incurabili care sunt ajutaţi de un Patron mitocan, care profită de sentimente precum mila ca să-şi dezvolte o afacere. Se întâmplă diverse chestii prin restaurantul ăla, personajele sunt tragi-comice, şi unul bătrân tot zicea că se cacă pe el, şi spre sfârşit simţeam că dacă mai pomeneşte de aspectul ăsta, o să încep să simt mirosuri. Ce-a fost după teatru rămâne între mine şi cei care m-au ajutat să nu mor :lol: .

Azi am dormit până la 14.30, cu o pauză de rigoare să plec de la Teo din cameră şi să mă duc la Anca. Apoi mi-am făcut bagajele şi am pornit spre casă, într-un rapid îngust şi sufocant, plin de ţărani (majoritatea au coborât în Făurei) şi unde n-aveai loc să pui bagajele, nu mai vorbim de propriile picioare.

Mă tot chinui să termin super-cartea lui Paler. E o mare porcărie şi mai am din ea (zici că are 500 de pagini de n-o termin odată). O să depun un efort şi o s-o termin. Pornisem cu încredere, dar m-a dezamăgit profund. Pregătiţi-vă de o recenzie răutăcioasă (deşi în mod normal mă păstrez paşnică atunci când vorbesc de cărţi, indiferent dacă-s bune sau mai puţin bune). Asta e sub orice critică.