Ghidul nesimţitului

Cursul de nesimţire e în pauză. Şi ghidul ăsta nu m-a impresionat. Am zis să citesc cartea ca să am un punct de referinţă pentru ce-ar urma, dar nu e cazul. Nu e rău ghidul, dar îi lipseşte tocmai ce-i mai important: nu e personal. Radu Paraschivescu face doar o analiză a societăţii, un studiu, nu te învaţă din proprie experienţă, nu îţi arată de ce-i bine să fii nesimţit, el doar vorbeşte despre diverse tipuri de nesimţiţi, îi critică subtil (mai mult sau mai puţin), dar nu te învaţă să fii nesimţit. E adevărat, îţi îndrumă paşii, dar la modul în care abordează ideile, numai să-i urmezi nu-ţi vine. Nu ştiu, se vede că nu-i din sfera asta, se simte că el e doar un gură-cască căruia i se pare ciudat că alţii (şi încă mulţi) pot să fie altfel decât ştie el că trebuie lumea să fie. Lumea nu mai trebuie să fie în niciun fel. Noi o modelăm în fiecare clipă, şi dacă majoritatea decide că proastele maniere îs mai practice în viaţă decât alea bune, let it be, nene Paraschivescule.

Curs de nesimţire pentru neamul politicoşilor. Ep. 3

Dragă cititorule, probabil te-ai întrebat măcar o dată de ce ar vrea un om normal să înveţe cum să fie nesimţit. Unde-s valorile morale? Unde-s principiile de viaţă şi bunele maniere? Nu-s, suntem o societate prea dezechilibrată ca să se mai ţină cont de asemenea tradiţionalisme, noi suntem modernişti. Nesimţirea a fost dintotdeauna o faţă ascunsă a omului, reprimată de educaţie sănătoasă pe vremea când, dacă profesorul te punea să stai în genunchi în faţa lui, stăteai fără să crâcneşti. Însă de când cu revoluţia şi cu aerele de democraţi, ne-am ferecat educaţia într-un cufăr şi ne-am scos la suprafaţă nesimţirea tuturor străbunilor umili şi umiliţi, din dorinţa, normală de altfel, de a nu ne mai lăsa călcaţi în picioare.
Viitorul stă, se pare, în mâinile nesimţirii, acolo străluceşte el cel mai frumos. Politeţea nu te mai ajută cu nimic, pentru că a fi smerit de politicos în faţa altuia înseamnă să-i laşi impresia că ar avea putere asupra ta, că îi porţi vreun pic de respect când de fapt nu-ţi pasă de el cât de o ceapă degerată, dar nevoia te împinge la compromisuri. Dacă X îţi e sub orice critică de antipatic, nu ai voie să-i spui niciodată că ‘n-ai nimic cu el’ dacă tu îţi doreşti să-l vezi călcat de-un dric, ci îi vei spune simplu ‘bă, eu nu te suport, dar dacă vrei să ne folosim unul pe altul în întreprinderea unor activităţi ce ne-ar fi amândurora de folos, hai s-o facem, însă reţine: la finalul acţiunii îmi vei rămâne, în cel mai bun caz, la fel de antipatic.’ şi X, dacă e la fel de nesimţit ca tine, va accepta. În caz contrar, se va supăra, însă impresia lui X că ar trebui să-ţi intre în graţii e complet greşită aşa că nu ai oricum ce tratative să mai duci cu o minte indusă în eroare.
Din punct de vedere social, situaţia e neclară. Poţi fi genul de nesimţit absolut mârlan, care îndepărtează de lângă el orice umbră de fiinţă vie, sau poţi să adopţi tipologia nesimţitului fermecător. Ştim cu toţii genul ăla de persoane execrabil de nesimţite, care te pot bate psihic în orice clipă cu atitudinea pe care o au, însă în jurul cărora gravitează zeci de sateliţi proşti, fancluburi şi bisericuţe care-l vor doar pentru ei. Ei bine, ei sunt zeii societăţii, ei domină universul, ei trebuie să fie idolii unui nesimţit începător. Pe ei nu-i calcă nimeni în picioare, ei sunt cei care jonglează cu minţile şi orgoliile tuturor. Dezavantajul e că, de către unii, aceşti zei pot fi priviţi drept niştre frustraţi care încearcă să atragă atenţia, dar despre frustrările politicoşilor am vorbit în primul episod, aşa că ‘Cine-i mai frustrat: nesimţitul sau politicosul?’ e ceva de genul ‘Cine-a fost primul: oul sau găina?’. Discutabil, zic.

Găsibil şi aici.

***

Call me what you will, but I’ll die for no man, at all
My limbs and the life that spreads from them
Cross my path and you’ll suffer like no man before, at all

Arhipelagul Gulag

Mă bate psihic cartea asta. Nu mai suport paginile ei multe şi îndesate cu caractere de 8 pixeli, cu detalii criminal de multe despre nu ştiu ce arestări făcute de comunişti, care oricum sunt la fel. Nimic deosebit nu se întâmplă până la urmă. Prima jumătate mi-a plăcut dar dup-aia… funcţie constantă, zic. Te arestează din senin, te torturează de le zici şi ce ţâţă ai supt de la maică-ta şi apoi semnezi eroic sentinţa la, în general, 10 ani de închisoare. Ruşii ăştia îs tare proşti, văd. Mai faini îs nemţii… Şi nu, n-am terminat cartea, mai aveam vreo 150 de pagini şi am renunţat că mă scotea din minţi, citeam în gol. Ar fi bună dacă ar avea scris mai mare şi detalii reduse, că nu-mi pasă de fiecare deţinut politic şi de fiecare inginer arestat şi de fiecare student împuşcat. Îhh.