Jurnal pe motocicletă

Iată că zeul la care se închină toţi pseudo-rebelii de azi era om la rândul lui. Jurnal scris între decembrie ’51 şi august ‘52. Ernesto Guevara împreună cu Alberto Granado (biochimist specializat în leprologie) pornesc într-o călătorie prin America de Sud pe motocicleta celui de-al doilea, La Poderosa a II-a, care se strică definitiv la aproximativ 2 luni de la plecarea celor doi din Argentina. Traseul: Argentina, Chile, Peru, Columbia, Venezuela, Statele Unite (ajung la Miami), şi înapoi în Argentina. Povestirile celui ce avea să devină legendă sunt simple, plăcute, uneori auto-ironice, însă n-am simţit niciodată pe parcursul cărţii milă la adresa autorului însuşi, ci mereu îndreptată spre leproşii pe care îi vizita şi îi ingrijea fără teamă pentru scurt timp, spre copiii muritori de foame, spre indienii deveniţi sclavi, spre masele de oameni ce duceau lipsă de igienă, de educaţie şi de condiţii decente de viaţă. Şi asta în ciuda faptului că cei doi aveau foarte puţini bani, că trebuiau mereu să cerşească adăpost, transport, mâncare, că mureau de frig prin deşerturile Americii de Sud sau că se îmbolnăveau.

Viitorul le aparţine oamenilor şi, fie treptat, fie dintr-o singură lovitură, aceştia vor prelua puterea, aici şi în orice altă ţară.

Greutatea constă în aceea că oamenii trebuie educaţi, dar asta nu o pot face înainte de a prelua puterea, ci doar după. Nu pot să înveţe decât din propriile greşeli, care vor fi foarte grave şi se vor face cu preţul a mii de vieţi nevinovate. Sau poate că nu, poate că aceste vieţi nu vor fi aşa de nevinovate, fiindcă vor fi comis un imens păcat împotriva naturii; adică le-a lipsit abilitatea de a se adapta. Toţi cei incapabili să se adapteze – tu şi cu mine, de exemplu – vor muri blestemând puterea a cărei creaţie au sprijinit-o cu mari eforturi. Revoluţia e impersonală; le va curma vieţile, folosind chiar amintirea lor ca exemplu sau ca instrument pentru a domestici tinerii care le vor urma. Păcatul meu este mai mare, fiindcă eu, mai viclean şi cu mai multă experienţă, spune-i cum vrei, voi muri ştiind că sacrificiul meu se datorează doar unei inflexibilităţi care simbolizează civilizaţia noastră putredă, care se năruie. Mai ştiu – iar asta nu va schimba cursul faptelor sau părerea ta despre mine, că vei muri cu pumnii strânşi şi cu fălcile încleştate, semn al urii şi al luptei, fiindcă tu nu eşti un simbol (adică un exemplu neînsufleţit), ci un membru autentic al societăţii care urmează să fie distrusă; spiritul stupului vorbeşte prin gura ta şi îţi motivează acţiunile. Eşti la fel de folositor precum sunt şi eu, dar nu eşti conştient de cât de utilă e contribuţia ta pentru societatea care te sacrifică. (către Che Guevara)

Love etc.

Fascinant, zic. Şi ameţitor. Am descoperit cu stupoare că nu mai sunt singura vizitatoare a acelui mormânt. *val de şoc* Ciudate reveniri din trecut în ultimele zile. Dar, vorbea ceea, morţii cu morţii, viii cu viii.

P.S. Eu zic să-ţi păstrezi cumpătul. Şezi cuminţel în ignoranţă, e pentru siguranţa tuturor.

Revin, după cum ziceam.

Altă viaţă, nene, cu râşniţa în casă, că săraca a stat o săptămână moartă în casă şi încă o săptămână în service. (Tot n-au uns ventilatorul.) Să fac aşa un inventar al celor 2 săptămâni de regim… SdC #13 fu una din ediţiile mele preferate (neţinând cont de prezenţa nedorită a unora, dar na, mă abţin, că doar cărţile îs pentru toată lumea); vacanţă scurtă şi odihnitoare; înviere (m-am dus şi io, că şi io-s lume) la care m-au enervat mârlanii veniţi să vadă foc (era glaciară, pf) şi au vorbit într-una la telefon, chit că preotu’ (bietul) încerca să ţină acolo o slujbă (cică). Şi i se mai întrerupea şi microfonu’, se auzeau bucăţi din ce zicea. Cul. În prima zi de Paşte am dormit şi am mâncat, e una din cele 2 zile din an în care nu fac altceva (şi prima zi de Crăciun e la fel), apoi am reluat rutina, lipsind, desigur, elementul “râşniţă” sus-menţionat.

***

Cărţi. Mnoh. Am citit 4 în vacanţă (una începută cu mult înainte, 3 citite integral).

Haruki Murakami – Cronica păsării-arc: tipică lui Murakami din câte am observat. Din 3 cărţi, câte am citit de el, toate îs asemănătoare, cred. În linii mari, anume. Eh, oi mai citi.

Giovanni Papini – Un om sfârşit: carte adusă special pentru mine la SdC, cu precizarea că ar trebui să mă regăsesc în ea. Ei bine, nu mă regăsesc. Mi-a plăcut, dar nu-i “de suflet”. Nu am nici atâtea complexe şi nici nu mă omor atâta pentru lume, pentru visuri măreţe şi utopice, pentru perfecţionism şi mai ştiu eu ce… Într-adevăr, când mă pasionează ceva, mă dedic. Dar în afară de trăsătura asta, nu ştiu ce altceva (important) aş mai avea în comun cu personajul-narator. Plus că mă agasa/plictisea obsesia pentru filosofie şi conceptul de Dumnezeu, uneori negat, alteori ridicat în slăvi. (chiar par eu obsedată/frământată de asemenea idei ca să primesc cartea asta?)

Se fabrică filosofii pentru a justifica prejudecăţile noaste.

Cum ar putea oare cel care a vrut totul să se mulţumească cu puţin? Cum ar putea oare cel care a căutat cerul să se simtă bine pe pământ? Cum ar putea oare cel care a apucat pe calea dumnezeirii să se resemneze cu omenescul? Totul s-a sfârşit, totul s-a încheiat, totul e pierdut. Nu mai e nimic de făcut. Consolarea? Nicidecum. Plânsul? Dar ca să plângi trebuie să mai ai o fărâmă de credinţă, îţi mai trebuie un pic de speranţă! Eu nu mai sunt nimic, nu mai însemn nimic, nu mai vreau nimic, nu mai fac nicio mişcare. Sunt un obiect, nu mai sunt un om. Atingeţi-mă: sunt rece ca o piatră, rece ca un mormânt. Aici e îngropat un om care n-a putut să devină Dumnezeu.

Numai imbecilii înglodaţi pentru toată viaţa în imbecilitate se pot declara mulţumiţi de lume. Cine încearcă s-o urnească din loc, s-o însufleţească, s-o înflăcăreze, s-o înnoiască şi s-o sporească are dreptul nu la recunoştinţă, de care îmi pasă la fel de puţin acum ca şi înainte, ci la libertatea de-a se exprima şi de-a exista.

Baruţu Arghezi – Povestiri din Mărţişor: frumooos. *daydreaming* Arghezi, care oricum îmi domina idealul de apogeu al creaţiei şi spiritualităţii, a crescut în ochii mei. Om bun, gospodar, săritor, inventiv, familist, iubitor de nevastă, de copii, de natură, de casă, de gospodărie, de natură, de câini… Citez: “O ciorbă de-a Paraschivei (soţia) valorează mai mult decât toată literatura mea.“

Vladimir Nabokov – Ochiul: mediocră, neieşită din comun.

***

În câteva zile (de pe 30 aprilie) – GalMUN 2009. Zic. Uhm… O să fie mult de muncă. *sigh*