Red tree.

Pentru că mi-am petrecut juma’ de zi pe DA căutând poze pentru un proiect la română. Artista: Mayonnaisse.

Vreau timp liber! Şi rochia aia turcoaz pe care am probat-o azi. Şi vacanţă. I’ll have ‘em all soon. :D

Fiindcă tot îmi reproşa Liz că scriu numai despre cărţi şi events de-o vreme.

Oficial mai e foooaaarte puţin timp până la Cambridge. Şi fac cafea. Şi urmează teste de Listening. Îi cam groasă. Dar sunt în regulă.

Îs prost dispusă, vă anunţ. Şi-mi descarc nervii pe oricine mi se pare mie că se insinuează mişeleşte în treburile mele.

Diseară, vernisajul Simonei Andrei. La 18:00, MondArt. :)

Ieri – semifinală în campionatul liceului. 11A versus 12E. Ne-au bătut ca pe măgari în pantă la penalty, fiindcă au un portar cât ambele porţi la un loc. Daaar, ce-i important de zis e că mă declar victima meciului. Stăteam ca o suporteriţă 11A ce sunt (că doar respirăm acelaşi aer de 3 ani), şi ce să păţesc? Plonjează mingea…. unde? Direct în coliziune cu al meu cap. Timp de câteva minute n-am auzit şi eram ruptă de realitate (nu că în mod normal aş fi prea înfiptă în ea, dar totuşi. apogeu, zic, fuse) şi l-am înjurat pe inculpat de toţi sfinţii din calendar (desigur, era din echipa adversă).

Ieri am făcut prima mea disecţie. *aplauze mie* Când prelucrează mama carne să facă de-ale gurii, eu nu mă apropii. Daaar ieeeri a adus un coleg (piiisi ^__^) rinichii şi inima unui miel. Şi am scurmat prin ele <3. Şi dacă alea îţi luau nasul (de parfum, desigur), mă întreb cum e în primul an de farmacie, la anatomie, pe cadavru. Cred că până atunci va trebui să învăţ să nu respir.

Hai că mă apuc de Listening. Spor mie îmi urez. (doar cafeaua mă mai poate binedispune, cred)

Eseu despre orbire

De mult n-am mai găsit o carte aşa bună, zic. Imaginaţi-vă o orbire în masă, ca o epidemie, a întregii lumi. Ce-aţi face? Aţi ucide? V-aţi prostitua? Aţi face tot răul din lume celorlalţi numai ca să fiţi voi cei care mâncaţi? Pentru că totul se reduce la hrană atunci când omul redevine animal. Şi e dezgustător să-ţi imaginezi o lume în care toţi orbii îşi fac nevoie unde le vine, în care morţii nu sunt îngropaţi, ci devoraţi de animale pe străzi, în care nu există decât un cimitir de maşini şi case, fără ca vreunul din ei să mai ştie unde locuia, şi petrecându-şi existenţa prin casele părăsite ale altora, în care nu mai există nici reguli, nici legi, nici organizare, şi asta pentru că îşi fură unii de la gurile altora mâncarea stricată ce se mai găseşte prin depozitele magazinelor şi supermarketurilor.

Cutremurătoare carte. Ciudat e că nimeni nu are nume. Absolut nimeni. Nici măcar femeia rămasă singura văzătoare din lume pe tot parcusul orbirii întregii lumi.

De câţi orbi este oare nevoie ca să faci o orbire?