n-am nimic de zis aici. doar că m-am săturat de organică, și aș face orice să nu mă mai apropii de ea. nu credeam să ajung vreodată să nu-mi mai placă organica. dar voilà. nu pricep de ce tre’ să știu să recit poezii la chimie. și nici de ce tre’ să știu detalii despre niște aparate pe care 1. nu le-am văzut niciodată, 2. dacă le-aș vedea, probabil ar arăta ca niște cutii, și 3. nu mă interesează să le știu, că nu mă fac inginer, ci farmacist.
mă chinui de ceva timp să citesc o carte. e o carte foarte frumoasă, Decojind ceapa, de Günther Grass. și n-am timp. înainte de facultate aveam o relație foarte deschisă cu chimia. ne toleram reciproc și nu ne sufocam una pe alta. îmi lăsa mereu timp să mai deschid și alte cărți, nu era geloasă deloc. n-ar fi mușcat niciodată din vreo copertă de carte de literatură. acuma nu știu ce-a pățit, dar are o ciudă incredibilă pe orice altceva din viața mea. s-a agățat de gâtul meu ca o fată bătrână și cocoșată și nu știu cum s-o mai desprind, ne certăm noaptea, mă ține trează până la 3 să-mi explice niște lucruri care nu-mi folosesc, și eu încă o las să-și facă de cap. dar până când?
printre altele, mie-mi place cum e afară. probabil că pentru unii nu-i așa frumos, dar eu cât mă duc până-n carfur de-mi iau cercei și ciocolată, mă bucur de ninsoarea asta liniștită. e frumos, e ca-n povești, îi alb peste tot și cam pustiu, că-i sesiune și-i frig, nu mai ies studenții de prin cămine. și-i frumoasă și dâmbovița înghețată, cu pescăruși adunați la patinoar. aș sta afară, în zăpadă, m-aș muta cu chimie cu tot. dar probabil că din cauza ei aș începe să urăsc zăpada dup-aia, că așa-i ea, posesivă.
