despre romanul pur și complet și minunat al lui salvador dali. un roman publicat în 1944, care anticipează sfârșitul lui hitler. un roman aristocratic, greoi, încărcat de metafore, hiperbole, epitete și simboluri, la fel ca întreaga operă a lui dali. un roman atât de modern tematic, pe cât de clasic e din punct de vedere stilistic. începutul te duce cu gândul în urmă cu câteva secole, și abia când auzi de radio și dependență de heroină, de taxiuri și avioane, realizezi că te afli în secolul 20. despre dragoste și moarte, despre dragoste în moarte, despre război, despre pasiune și obsesii, despre principii, despre decadență, despre femeia perfectă, despre renașterea acesteia după moarte în trunchiurile stejarilor de plută, despre industrializare și burghezie, despre trădare și fidelitate.
e un roman minunat, care reușește să încânte toate simțurile, și te face să iubești cu pasiune o Solange de Cleda, să respecți un conte sau să vizualizezi frumusețea unei Victoria Stevens. cuprinde atât de mult în atât de puține cuvinte, și asta fără a crea un vârtej de idei în care să te pierzi pentru un moment, din care să revii amețit și apoi să uiți, nu, e un roman care ți se întipărește încet, cu răbdare, cu descrieri lungi și frumoase, cu dialoguri în care expresiile personajelor par replici dintr-o altă eră, și totuși realiste, construite într-o atmosferă din care nimic nu lipsește. nimic nu lipsește.
și din gândurile contelui de Grandsailles:
“Geniile Renașterii – Rafael, Leonardo, Michelangelo – singurii, poate, care îl atinseseră pe Dumnezeu cu vârful degetelor, nu avuseseră în cosmogoniile lor altă ambiție decât să mărească lumea după imaginea cerului. Astăzi însă oribila noastră civilizație mecanică înțelegea să reducă globul terestru la dimensiunile unei mici pilule, neavând nici măcar virtuțile unui laxativ! Omul poate realiza isprava de a face într-o singură zi de trei ori înconjurul lumii – ei și? Ce plictiseală de promite treaba asta! Când te gândești că mințile cele mai iscoditoare, precum cea a lui Pascal, au conceput înțelepciunea umană ca mergând mână-n mână cu capacitatea de a rămâne într-o încăpere fără a simți dorința de a o părăsi! Și mereu aceleași lucruri, aceleași imagini, dar tot mai insipide și mai comercializate. Aceleași chipuri, toate la fel, senzualitatea standardizată a starurilor de cinema; mereu aceleași Balete rusești – iar cele noi încă și mai proaste! Cândva, pe vremea lui Diaghilev, se știa încă să se danseze, chiar să se zboare cu grație de zână; astăzi, fuseseră inventate îngrozitoare stiluri noi, de genul celor pe care tocmai le văzuse la New York, în care, în chip de dansatori, creaturi ce păreau ieșite de la Prisunic-ul din colț, îmbrăcate ca omul de pe stradă, țepene și foarte constipate, mergeu cu nesfârșite precauțiuni ferindu-se parcă să nu calce în noroi.”
și desigur că atât adevăr nu putea merge la suflet decât cu un fundal muzical adecvat.
