despre dunăre, munți, dobrogea așa cum nu va mai fi vreodată, despre ierni frumoase, bucurești vechi și poezie, zbucium și tristețe, vin și femei, istorie ca mamă a geografiei, dar mai ales despre dunărea mea, despre farmecul ei așa cum l-am descoperit abia după ce m-am îndepărtat de ea, despre dunărea de la brăila, acolo unde nu-mi aparține, despre insula mare-a brăilei în care-am regăsit țăranii neamului meu într-o singură amintire de sub un nuc bătrân, într-un singur bătrân, într-o vie pustiită, într-un miel și-o cușcă de iepuri, despre câmpuri cu mușețel și câmpuri cu zăpezi peste pământul galben. o poezie lungă și amețitoare ca un parfum de regina nopții, din care imaginile curg ca o dunăre de metafore, un fel de poezie în proză care m-a dus inevitabil cu gândul la poeziile lui aleksandar stoicovici, un haos al simțurilor ca atunci când dunărea se varsă în siret, și pe care-am întârziat s-o citesc până azi, când nimic nu s-ar fi potrivit mai frumos în peisajul bucureștiului inundat și-al muzicii trecutului.
[...] amintirea stranie a lunii care, în octombrie, dincolo de dunăre, seamănă cu un preot decapitat umblând pe cer cu o icoană în brațe și rugându-se pământului să-i înapoieze fructele ochilor.
un călăreț, cu arma pe umăr, se ducea în cer – calul atârna de călăreț și de cal atârna o stepă cu mărăcini, câmp de luptă părăsit -, se izbea de automobile, fiecare mașină se repezea și rupea din el bucăți de carne, calul gonea cu oasele goale, alb și cu răsuflarea pierdută, și când nu mai avu nici copite, se schimbă într-un cal de placaj, cu inel de alamă în osul sternului.
luna a intrat să moară sub poduri / dunărea s-a suit cu urechea la cer. / fulgere multe se adună-n păsări roșii. / numai proștii stau la marginea ploii. / strig: dumnezeu e o casă cu ochii scoși. / și sunt nebun. și e târziu. prea devreme târziu.
[...] pierduse definitiv totul, iclusiv dreptul la milă, în el chiar și ratatul se ratase, trupul lui era ca rugina cărnii din care de mult zburase credința, mirosea a lemn umed dezbucat din podurile unui bucurești mort, mirosea a prag de biserică răzuit de tocuri scălâmbe și a perete de cârciumă clocită, mirosea a doctorie nesigură, a hârtii scoase din gunoaie și a pivniță în care s-a petrecut o crimă. dar toate mirosurile astea nu se uneau între ele ca să formeze un râu de scârbă, trăiau separat pe câte o zonă a corpului, parcă neîndrăznind sau nevrând să se unească, fapt sigur e că dumnezeul ruinei încă nu se hotărâse să-l arunce sub secure.
mă simt bătut în tâmple și în suflet de aromele dunării și ale ploii. și sunt fericit și trist în norocul și durerea vieții, ca o virgulă într-un vers de eminescu. amin.
