Curs de nesimţire pentru neamul politicoşilor. Ep. 4

Pentru că tot dedicăm pagina aceasta tinerilor (adică pagina Junior din Obiectiv Vocea Brăilei), e cazul să ne apropiem de sfera învăţământului în ce priveşte nesimţirea. Şcolile sunt, cu sau fără voia noastră, a doua casă pentru minimum 10 ani din vieţile noastre (deşi e discutabil în unele cazuri), drept pentru care găsesc că ar fi un mediu propice manifestărilor nesimţite de care dăm cu toţii dovadă.
Ca elev, ai o gamă variată de tipologii din care să-ţi adopţi personalitatea. Fie că eşti rebel sau elev model, tipul isteţului speculant sau al cretinului care învaţă şi tot nu dă rezultate, fidel băncii sau ceva mai plimbăreţ, fie că ieşi în evidenţă sau după patru ani de şcoală colegii abia mai ţin minte cum te cheamă, trebuie să ai momente de glorie. Şi momentele de glorie se obţin, nu-ţi vin întâmplător. E riscant, ce-i drept. Orice pas spre culmile gloriei se poate plăti cu un 4 (sau mai jos de-atât), cu o absenţă, cu o vizită la director sau cu un apel telefonic pe care părinţii îl preiau din partea şcolii. În fiecare clasă există câte o oaie neagră cel puţin. Când se fac mici turme e şi mai bine. Mărunţişurile sunt cheia. Nu trebuie să contruieşti un castel din bănci în pauze ca să-şi dea profii seama că n-ai toate ţiglele pe casă. Mănâncă în ore, spunând cu gura plină că ţi-e foame, nu-ţi lua notiţe atunci când toţi fac asta, vorbeşte într-una, şterge tabla cu un burete uscat atunci când profesorul e la catedră, trânteşte replici de inofensiv în defensivă (‘Da’ ce-am făcut, dom’ profesor, nu vedeţi că-mi văd de treaba mea?’) atunci când eşti apostrofat, şi lista poate continua. Fii creativ. Demonstrează că în şcoală se face mai mult decât să se tocească şi că oricum tu faci legea. Dacă tu şi încă alte câteva sute de mii de tineri n-aţi exista, profesorii n-ar mai avea cui şi ce să predea, aşa că sursa lor de venit ar trebui să fie schimbată.
Profesorii nu pot rata ocazia să fie nesimţiţi la rândul lor. Ei sunt zeii învăţământului, de ei depinde societatea asta industrială pe care o formăm (că doar n-o fi să evoluăm aşa rapid la stadiul de societate informaţională) şi dacă ei n-ar fi, noi am muri proşti, că doar nu ne-ar duce capu’ vreodată în epoca asta să fim şi autodidacţi. Aşadar, e normal să apari la jumătatea orei, fără catalog. Ai dreptul să predai catastrofal şi apoi să ai pretenţii ca elevii tăi să şi ştie ce-ai debitat tu, ininteligibil. Nu-i nimic în neregulă dacă îţi mai sterilizezi uneori tractul digestiv cu o cantitate moderată de alcool etilic. Şi nu văd nicio problemă în a-i presa făţiş pe unii elevi, tocmai pentru a-i impulsiona să fie curioşi să afle mai mult contra unor rate săptămânale. De fapt, unii profesori sunt sub orice critică prin simpla lor prezenţă la clasă, nu e nevoie să facă ceva anume, ci e de-ajuns să adope atitudinea tip uitaţi-mă-cum-stau-pe-un-piedestal-şi-mă-apropii-de-centrul-universulului, uitând, poate, că centrul la care ei aspiră se află chiar în partea opusă a planetei. Unii peste alţii, formăm conflicte şi fiecare are de suferit, fie la media generală, fie la salariu, dar totuşi se cheamă că suntem interdependenţi.

Curs de nesimţire pentru neamul politicoşilor. Ep. 3

Dragă cititorule, probabil te-ai întrebat măcar o dată de ce ar vrea un om normal să înveţe cum să fie nesimţit. Unde-s valorile morale? Unde-s principiile de viaţă şi bunele maniere? Nu-s, suntem o societate prea dezechilibrată ca să se mai ţină cont de asemenea tradiţionalisme, noi suntem modernişti. Nesimţirea a fost dintotdeauna o faţă ascunsă a omului, reprimată de educaţie sănătoasă pe vremea când, dacă profesorul te punea să stai în genunchi în faţa lui, stăteai fără să crâcneşti. Însă de când cu revoluţia şi cu aerele de democraţi, ne-am ferecat educaţia într-un cufăr şi ne-am scos la suprafaţă nesimţirea tuturor străbunilor umili şi umiliţi, din dorinţa, normală de altfel, de a nu ne mai lăsa călcaţi în picioare.
Viitorul stă, se pare, în mâinile nesimţirii, acolo străluceşte el cel mai frumos. Politeţea nu te mai ajută cu nimic, pentru că a fi smerit de politicos în faţa altuia înseamnă să-i laşi impresia că ar avea putere asupra ta, că îi porţi vreun pic de respect când de fapt nu-ţi pasă de el cât de o ceapă degerată, dar nevoia te împinge la compromisuri. Dacă X îţi e sub orice critică de antipatic, nu ai voie să-i spui niciodată că ‘n-ai nimic cu el’ dacă tu îţi doreşti să-l vezi călcat de-un dric, ci îi vei spune simplu ‘bă, eu nu te suport, dar dacă vrei să ne folosim unul pe altul în întreprinderea unor activităţi ce ne-ar fi amândurora de folos, hai s-o facem, însă reţine: la finalul acţiunii îmi vei rămâne, în cel mai bun caz, la fel de antipatic.’ şi X, dacă e la fel de nesimţit ca tine, va accepta. În caz contrar, se va supăra, însă impresia lui X că ar trebui să-ţi intre în graţii e complet greşită aşa că nu ai oricum ce tratative să mai duci cu o minte indusă în eroare.
Din punct de vedere social, situaţia e neclară. Poţi fi genul de nesimţit absolut mârlan, care îndepărtează de lângă el orice umbră de fiinţă vie, sau poţi să adopţi tipologia nesimţitului fermecător. Ştim cu toţii genul ăla de persoane execrabil de nesimţite, care te pot bate psihic în orice clipă cu atitudinea pe care o au, însă în jurul cărora gravitează zeci de sateliţi proşti, fancluburi şi bisericuţe care-l vor doar pentru ei. Ei bine, ei sunt zeii societăţii, ei domină universul, ei trebuie să fie idolii unui nesimţit începător. Pe ei nu-i calcă nimeni în picioare, ei sunt cei care jonglează cu minţile şi orgoliile tuturor. Dezavantajul e că, de către unii, aceşti zei pot fi priviţi drept niştre frustraţi care încearcă să atragă atenţia, dar despre frustrările politicoşilor am vorbit în primul episod, aşa că ‘Cine-i mai frustrat: nesimţitul sau politicosul?’ e ceva de genul ‘Cine-a fost primul: oul sau găina?’. Discutabil, zic.

Găsibil şi aici.

***

Call me what you will, but I’ll die for no man, at all
My limbs and the life that spreads from them
Cross my path and you’ll suffer like no man before, at all

Curs de nesimţire pentru neamul politicoşilor. Ep.2

În cinstea zilei pe care o sărbătorim azi, cu mândrie că ştim şi noi să facem ca Occidentu’, vom devia puţin traiectoria logică a cursului pe care l-am introdus în numărul trecut. 14 februarie, ziua în care ne iubim (dar nu e singura, probabil, că n-are nimeni buton On/Off pentru sentimente). Cum să fii nesimţit într-o relaţie? Nimeni nu vrea să ştie cum se face asta, pentru că toţi o facem oricum. De ce-ar vrea cineva să fie nesimţit cu partenerul/-a de viaţă? Ei bine, răspunsul e cât se poate de logic. S-a formulat o nouă teorie nescrisă conform căreia, atunci când doreşti o despărţire şi n-ai motive serioase nu poţi spune ‘Păpuşă, îmi pare rău, dar te-ai uzat, baftă!’. Trebuie să ai tactică, să fii dibaci, şi să atingi asemenea culmi ale nesimţirii încât să-l faci pe celălalt să se despartă de tine. N-ai motive? Creezi celuilalt, nimic mai simplu.
Totul pare extrem de uşor, şi numai o inimă de gheaţă, un scut de indiferenţă şi armura de nesimţire te pot ajuta să duci la bun sfârşit paşi aparent realizabili. De obicei vă întoarceţi de la şcoală sau de la muncă şi pierdeţi timp preţios pe mess. Nimic anormal. Însă ce-ar fi ca într-o bună zi să nu te mai vadă online? Şi nici pe invisible să nu fii. Ci să nu fii deloc sau să-i dai ignore pentru puţin timp. Te va suna. Test de rezistenţă. Cât îl poţi fierbe pe celălalt fără ca tu să dai în foc? Revenind… te sună şi nu răspunzi. Nu-i respinge apelul, dar lasă-ţi telefonul să sune. Vrei o despărţire? Înseamnă că ai ajuns la punctul în care soneria de la telefon ţi se pare mai melodioasă decât vocea lui/ei, chiar dacă e o alarmă banală de telefon clasic. Taci şi ascultă-ţi soneria. După câteva apeluri la care vede că nu răspunzi, încep SMS-urile în care te întreabă ce faci, ce-ai păţit, dacă eşti supărat/-ă, dacă dormi, încep presupunerile cum că ţi-ai uitat telefonul pe undeva, că e pe silenţios, că ai muzica dată tare, apoi se enervează. Scop atins. Metoda se aplică de mai multe ori, şi de fiecare dată se aşteaptă câteva ore, iar apoi declari orice prostie enervantă îţi trece prin cap, cu scuze seci de rigoare.
La întâlniri se poate face la fel. Cu foarte puţin timp înainte de ora stabilită te poţi evapora subit, sau anunţi că a intervenit ceva şi nu poţi să ieşi. Nu contează ce, minciuni ştim să inventăm (de-aia trecem toţii prin liceu, prin etapa cu absenţele şi scutirile şi scuzele că nu învăţăm). Momentele când dai nas în nas cu viitorul fost/viitoarea fostă trebuie să fie cât mai rare, şi chiar şi alea să fie un fiasco. Fiecare are metoda lui de a fi enervant. Fie că vorbeşti despre acelaşi subiect timp de trei ore, fie că stai cu nervi şi-ţi sare ţandăra din orice, fie că te prosteşti iritant de mult, orice merge. Ce ştii că nu suportă să faci într-un loc public, aia faci (în limitele decenţei totuşi). Ce ştii că urăşte să spui, aia zici. Întâlniri distruse. Nu-i va părea rău că le răreşti.
Nesimţirea supremă, dar care freacă podele cu orice urmă de moralitate, ar fi să pui şi de-un flirt mic cu prietenul/-a cea mai bună. Dar asta nu se face. Tu vrei o despărţire, nu două. Tu vrei să scapi de-un om, nu să te urască şi să te urmărească apoi ca să se răzbune. Cuţitul se răsuceşte într-un singur om. La foc mic se fierbe individul, până când îi sare capacul. Răbdare şi perseverenţă necesare. Deşi mai simplu ar fi să-l/-o duci într-un loc aglomerat şi să-i zici ‘Eu nu te mai vreau’ (evitaţi clasicul ‘Nu mai merge’, nu se mai digeră), şi tot nesimţire se va chema, că nu poate să facă scene cu multă lume în jur. Decât dacă are demnitatea nulă. Iubiţi-vă mult măcar azi, că de mâine nu se mai ştie.

Disponibil şi pe Obiectiv Vocea Brăilei.