vraciul

nu-mi amintesc când sau dacă mi s-au mai înlăcrimat ochii de la vreo carte. poate când am citit îngerul morţii, dar era un amestec de milă şi dezgust. acum de milă şi admiraţie. e ceva ce mi se pare sec să povesteşti sau să descrii. am nervii zdruncinaţi, e drept, dar personajul de faţă nu pare real, e neverosimil prin gândirea şi prin faptele lui, prin sentimentele şi sacrificiile lui. nu ştiu dacă pierderea memoriei maturizează, îmbunează sau luminează suflete. nu ştiu dacă bătrâneţea aduce înţelepciune. nu ştiu dacă la ţară oamenii sunt cu adevărat mai buni. nici măcar nu-mi dau seama dacă oraşele mari distrug oamenii pe interior, am ajuns să mă întreb asta şi nu ştiu câţi oameni sunt dispuşi să se salveze. nu ştiu câtă forţă trebuie să aibă un om care se trezeşte după ani grei de ceaţă, descoperind că tot ce-a iubit nu mai există. câtă iertare, câtă iubire de oameni, de tinereţe, de viaţă. atât de multă încât fericirea lui e ultima de pe lista de priorităţi.

***

a rămas acelaşi cordon ombilical.

şi doar când revii la capătul potrivit

se învolburează apele dunării.

unii oameni cred că sacrificiile lor sunt juste. juste şi potrivite. spre folosul tuturor părţilor împlicate. reuşesc abia acum să discern că, indiferent de circumstanţe, toţi suntem egoişti. atât de egoişti încât am sacrifica sufletul cel mai apropiat pentru propria fericire. şi mai trist e când propria fericire se pierde printre degete, printre amintiri şi nopţi pierdute. şi atunci nimeni nu mai ştie ce se poate face. eu una mă declar înfrântă în lupta asta. şi e acel tip de rană pe care doar un vraci ca cel de mai sus o mai poate vindeca. n-a rămas nimic, decât atât. atât şi înc-o bătaie de inimă care nu se va mai auzi din cauza distanţei şi-a oraşelor mari care ucid suflete.

Ion

Meh. Am depus un efort şi-am citit Ion în 2 zile. Îi muuult mai bună decât Pădurea spânzuraţilor, dar asta nu înseamnă că mi-a plăcut. Dacă mă interesa genul ăsta de acţiune mă uitam câte juma de oră/zi la ştiri la 5 pe PRO TV şi tot aia era.

Pe scurt, ce-am înţeles io îi că Ion, ţăran sărac şi pământofil, se zbate între dorinţa de-a avea pământ şi de-a avea-o pe Florica, pasiunea vieţii lui. Ca un ţăran prost ce e, decide că-i mai simplu s-o ia pe una urâtă şi bogată decât să muncească toată viaţa pentru o bucăţică de pământ. Şi-o ia pe Ana pe care nu pot să mi-o imaginez decât ca pe una din urâtele satului (am o imagine foarte vie în cap, aproape că-mi dă coşmaruri). Dar cum pe Ana nu i-o dă ta-su de bunăvoie, recurge la metode neortodoxe.

Sincer, îi penibil cum înfăptuieşte mişelia chiar la juma’ de metru de ta-su lu’ Ana. Penibil. Îmi imaginez chestia asta la modu’ real şi mă întreb dacă Vasile era în comă de n-a reacţionat de niciun fel (de fapt a auzit el ceva, da’ s-a gândit că făptaşu’ îi George şi pentru ăla ar fi lăsat-o pe fiică-sa să-şi pună poalele în cap). Mnah, dup-aia Ana rămâne cu burta la gură, ţăranu’ n-o mai vrea până nu i se dă tot pământu’, scandaluri, chestii, socoteli, se vede cu sacii în car într-un final.

Dar cum, ca orice ţăran prost, se vrea şi cu s*la-n c*r şi cu sufletu-n rai, el tot pe Florica o iubeşte şi la nevastă-sa se uită ca la ciumă. Numa bine că Ana-i atât de proastă încât îşi pune şi funia de gât şi treburile se simplifică. Plodul moare, Ion are verde la semaforul vieţii.

Şi taman când să se ducă într-o noapte la Florica s-o ardă pasional cu ea, George (cu care s-a rivalizat pentru Ana şi care a luat-o pe Florica) numa bine că s-a întors din drumurile lui şi-l trage pe Ion în ţeapă. Adicătelea îi trage-o sapă zdravănă în cap, în lovitură dublă, în aşa hal încât Ion e KO şi crapă. George purcede spre închisoare şi gata.

Carevasăzică, Ion reprezintă tipologia ţăranului prost. Căpătâiul literaturii române din materia şcolară unde-a stat.

urania.

“Prietene, ar trebui să ştii că revoluţiile nu se fac cu sentimente, chiar dacă sunt sentimentele potrivite.”

«Eşti fericit?» Nu ştiam ce să spun, iar el mi-a zis: «Dacă şovăi înseamnă că eşti fericit.»

“Pentru ea, iubirea nu e un sentiment exclusiv şi nici tragic. Spune că e ceva de toate zilele, care se schimbă, se transformă, revine. Spune că te poţi îndrăgosti de mai multe persoane în acelaşi timp, de un bărbat, de o femeie, chiar şi de un animal sau de o plantă. Că e uşor, şi uneori fără ieşire, că e ceva aievea, dar şi din lumea viselor, că e blând, dar şi dureros.”

Mi-a plăcut că femeile erau privite frumos, chiar dacă nu erau tratate la fel de frumos. Şi admiraţia pentru cer, ideea că noaptea, nu stelele sunt cele pe care trebuie să le vedem, ci vidul dintre ele, întunericul acela imposibil de cuprins cu mintea. Lucru pe care nu l-am învăţat niciodată la vreun curs de astronomie.