Feuille de Journal de Mademoiselle Tour Eiffel

[...] Et parfois je me sens seule, Paris n’est pas un royaume, Paris n’est qu’une ville avec le pouls en vibrant de toute l’Europe, un cœur de plusieurs corps, avec des flots de sang de plusieurs nationalités et c’est comme si toutes les groupes sanguines s’embrouilleraient, incompatibles, en coagulant dans une seule goutte, ça c’est moi, une grande goutte de fer, un sentiment du continent entier que c’est ici où le temps s’arrête et la souffle se coupe, que le sang devient bleu pendant la nuit, que les amours naissent et meurent jadis que l’immortalité de chaque fourmi qui monte mes échelons. Non, je n’étais pas édifiée pour régner, mais pour ramasser en moi des confessions, des regrets et des promesses vaines, pour être quelque dépôt de sentiments, dont tout le monde oublie quand on devient plus puissant que moi, dont personne ne s’accroche quand la clarté des images là-bas se dissout en testaments imaginaires. Et parfois je m’imagine que je pleure avec toutes les larmes de la Seine par pitié de moi-même, que je n’aurai jamais où plus monter pour me croire reine, ou que je suis tant seule ci-dessus que l’éden me semble la plus affreuse chose toujours inventée par les fourmis là-bas. Je me rassasie de vendre des immortalités pour les sourires hypocrites en clichées – photos, je voudrais être une miette sur la Terre, dans un coin d’éden de ce monde, et offrir des menues joies pour quelques sourires sincères. Mais peu importe pourquoi je me trouve ici, j’encore griffe les nuages pour vous.

***

Premiul II la Concours Régional “La Tour Eiffel – Reine de Paris”. Felicitări mie. Mulţumesc, mulţumesc…

***

Ieri, “Cimitirul Buna-Vestire” a devenit al meu. Romanul, anume. Genial, zic.

Căutare

[...]

M-am tot gândit şi e ca şi cum m-aş învârti într-una, mă învârt, mă învârt, ameţită nu-s dar mă învârt şi mă pierd, nu mă mai văd, m-am pierdut de mult, m-am pierdut de toată lumea şi de mine mai ales, rătăcesc zi de zi şi nu mă găsesc decât în altă viaţă, probabil că cealaltă jumătate a mea se învârteşte de nebună căutându-mă tot în altă viaţă, numărând nopţile pe cer în timp ce se uită în sus şi nu vede niciodată luna, pentru că noapte de noapte e înnorat, hei, îmi vreau faţa palidă nocturnă înapoi, felinarul meu care mă veghea când îmi plângeam iubirile ratate, dar ceva s-a stins cu stelele, cu steaua lui cu tot, ziceam că m-am tot gândit, a apus steaua, şi încă mă caută şi mi se face inima cât un purice când fug iar fără să mă uit în urmă, dar inima mea aruncă o privire ruşinoasă şi e prea târziu, el se pierde mereu în ceaţă şi frig, iarna n-a fost să-mi aparţină, vreau să beau o bere şi să fie vară, mă tot gândesc că greşesc eu mereu şi totuşi refuz să cred asta, nu am cum să port vina întregului rău ce m-a pierdut de mine, eu nu m-am născut să nasc rău la rândul meu, eu vreau doar linişte, unde mi-e luna (tot acolo!), unde mi-e vara (tot acolo!), unde mi-e cealaltă jumătate? Acolo unde a a avut ghinionul să se împiedice… Nu-i, poate că a rămas să se odihnească pe-o margine de prăpastie adâncă şi vreodată va cădea şi voi auzi doar un strigăt şi apoi tăcere, dar strigătul se va întipări în jumătatea mea de acum ca şi cum m-aş reîncarna şi atunci voi şti că e momentul să o iau de la zero, dar până atunci mă învârt şi mă învârt şi mă învârt, hei, lume, ţip, uitaţi-mă cum doar vouă vă tac!, nu am nimic să vă zic, nu am nimic să vă ofer, nici măcar rândurile astea nu sunt pentru voi, sunt pentru jumătatea mea pierdută care poate le va găsi când se va aprinde iar luna la vară, întrerupătorul s-a rupt de pe perete, l-am găsit stricat pe jos, dar dacă am să învăţ fizică de mai mult de 4, am să reuşesc să-l repar şi atunci am să aprind luna pe cer şi voi şti că am făcut să-mi fie vară şi linişte, şi poate că-mi voi citi rândurile astea şi voi râde, haha, uite-mă în ce moment de disperare mă aflu, haha, nici măcar mama nu mă mai aude, căci mă priveşte prea atentă, s-a stins lumina în lume şi odată cu ea s-au dus dracului şi sunetele, nu se propagă pe întuneric…

 

[...]

 

Bălţi, fleoşc

Băi şi cât îmi doream să plec de-acasă, să mă descotorosesc de toate tipele alea cicălitoare care nu ştiu decât să vorbească despre băieţi şi cluburi, să scap de emokizii ăia frustraţi care plâng şi dacă le zâmbeşti, pe motiv că ei simt ipocrizia, vroiam, mă, să plec, să mă duc la mama dracu’ să mă plimb pe străzi pustii şi întunecate, să mi se facă frică sau să mă cheme pisicile de la colţurile caselor părăsite, să mă duc să le mângâi şi ele să se teamă de mine, dar să miaune a chef de joacă, să mă plimb mai departe, să mă privească străinii ca pe o nebună, să râd apoi singură, întinsă pe o bancă, cu o sticlă de votcă în mână, fără să treacă nici un poliţist pe-acolo, să fumez sub un felinar, întinsă pe iarbă, să sting ţigările de pământul ud şi să mă plouă pe tricou, să plâng dup-aia de dor de casă, să mă duc într-o cameră de hotel fără cablu tv şi să mă dau mare că pot supravieţui în pustiu, să încerc să sun pe cineva dar să-mi dau seama că mi-am lăsat telefonul acasă când am fugit, vroiam, mă, să mă duc undeva unde să nu cunosc pe nimeni, să nu fiu eu, să fiu cine vroiam, altcineva, să mă joc de-a personalităţile, să mă distrez pe seama mea, cea adevărată, să mă prefac că nu mă doare nici în cur de ce las în urmă, să mă plimb prin ploaie şi să plâng fără să-şi dea nimeni seama.

Odată mi-am zis că dacă las lumea baltă, ea va rămâne să băltească la picioarele mele, dar m-am înecat în ea. S-a dus dracului şi farmecul artei, s-a dus dracului şi dragostea şi s-au dus dracului toate căcaturile pe care adolescenţii le visează la vremea lor, s-a dus Miruna aia boemă, au rămas impurităţile alea nenorocite şi toxice, vroiam, mă, să plec, şi totuşi eu nu plec aşa, din senin, eu plec cu motive, eu nu pot să stau fără balta mea care să mă înece, înghite-mă, lume, ţip, şi am impresia uneori că eu o înghit pe ea şi mi se face naibii rău, ajung la saturaţie, vărs şi apoi mă înec iar eu în ea şi tot aşa, se repetă procesul ăsta scârbos.

Când eram mică, bunicul zicea poveşti frumoase şi mă alinta frumos, plecam de multe ori la el, dar acum n-am unde să plec, nu-mi place lipsa unei destinaţii, e prea gol şi sec să pleci unde apuci, ce dracu’, nu-s născută în gară, zic, dar din când în când mă duc pe-acolo prin Ardeal, şi nu-mi place, e prea boem, mă simt ca o intrusă, mă plimb pe străzi şi în cimitire, îs mai frumoase ca aici, fac poze şi mă mai întâlnesc cu el, dar nu-mi place, i-am zis că nu suport câinii şi chiar dacă am crezut uneori că mă înşeală, tot câine mi-a fost, preferam unul care să fie fidel şi demn, ce naiba, îi ziceam, ce fel de bărbat eşti?, şi el râdea şi mă săruta de parcă eram o copilă proastă care trebuia să fie legată la gură şi singura lui funie era propria lui limba, ieşi mă, îl respingeam, eşti naşpa, nu vreau să te mai văd, dar după ceva timp venea iar după mine prin Ardealul ăla prea boem, sau poate chiar până la mine, şi de fiecare dată când pleca de la mine îi mai frângeam o dată inima, bestie, mi-a zis, şi eu mi-am bătut joc de el, ieşi, mă.

Nu mai vreau în Ardeal, vreau să plec în Japonia, să mănânc cine ştie ce naiba viermi naşpa şi să vărs, să-mi fie rău, că-i bine să-ţi fie rău, e o dovadă în plus că ai organele la locul lor, îţi dai seama ce cul e să mănânci şi tu viermi, nu doar ei pe tine?, uau, haideţi să mâncam viermi cu toţii, să facem un fast-food infect, să-i servim cu ketchup şi castraveţi, să le arătăm noi lor că nu orice vierme face ce vrea, mai dă-i dracu’.

Fă-mi cinste cu o stea, hai, hrăneşte-mă cu mâna ta cu colţuri din ea, să fie dulce vreau, şi galbenă, să muşc din ea şi din degetele tale, nu mai vreau în Ardeal am zis, dă-i naibii pe viermi, eu vreau să înghit stele în loc de viermi, şi stelele ne pot devora, deci nu mai vreau viermi, eu ştiu că am organe şi fără să le scuip, urăsc Japonia cu populaţia ei galbenă şi mică de statură, eu-s înaltă, nu vreau să ies în evidenţă, vreau străzi pustii şi sticle de votcă pe pământ udat de ploaie, să visăm la pisici moi şi fricoase, să ne sclipească ochii şi să râdem cu lacrimi, să fim adorabili, mă, fără să ne citească nimeni nici dragostea, nici ipocrizia.