dunărea ca o ceață

visul frumos de-a trăi la pojejena, într-o grădină cu lei și tigri pe marginea dunării. a fost atâta ceață-n ziua aia, că nu vedeam capătul apei, cu greu am găsit în zare munții serbiei și liniște-n suflete, am stat ca un copil fericit pe pietre să respir același aer din care cândva ai răsărit la aceeași oră a nopții la care eu am dispărut acum spre meleagurile miticești, și o sticlă de mied nu-i destul cât să-mi netezească nodul din gât.

cine să asculte ziua explicații de ghid turistic când avem nopți la rând de povestit vieți, beții și bătăi, drame și temeri, planuri răzlețe și-o oglindă în care suntem cei mai frumoși oameni din lume. un volum de poezii la care să plâng pe balcon, și-aceeași chitară care-a văzut capătul meu de lume acum o eternitate, aceeași eternitate prin care-am trecut cu stoicism și care acum ne-a zdrobit și tulburat atât de neașteptat încât am pierdut numărul orelor petrecute-n cea mai apăsătoare tăcere, în cele mai triste priviri.

atât dor tulbure între noi, ca dunărea liniștită după ploaie, ca un cătun de pemi în vârf de deal, de-o frumusețe pe care parcă numai noi o vedem, ca o pădure care cade-n boltă peste șosea, mai să se frângă la prima furtună.

și-un licăr slab de speranță, așteptând să cristalizeze din soluția de incertitudini, la capătul lumii.

dunărea ca un lanț

o fericire moale, ca o pace după război. ca un mal de dunăre într-o noapte sufocantă de august. ca un ghimpe-n coastă când nimeni nu mai caută fericiri. ca o mângâiere-n păr înainte de-a adormi. ca un duș rece care să-ți scormonească prin amintiri și nostalgii.

și-n rest nimic. numai un zâmbet și-o resemnare în fața eternității prin care ne pierdem până cine știe când, ca de fiecare dată. și-i cel mai firesc și mai minunat gând.

isolation

n-am mai fost de multă vreme într-un câmp pustiu. uitasem cât e de liniștitor să te uiți de jur împrejurul tău și să nu vezi nimic, absolut nimic. nu o casă, nu un stâlp, nu un om, nu un deal toropit în soare. nimic, absolut nimic. cel mult o pasăre necunoscută rătăcită printr-un aer irespirabil. buruieni albite de praf și soare pe-un pământ ars și uitat de lume. câte-o pată de culoare de cicoare. nicio adiere de vânt. și liniște, liniște ca după război.

o mare pe care n-am iubit-o niciodată prea mult. ruinele de la histria lăsate-n paragină, năpădite de boscheți, șopârle și popândăi. un câmp de eoliene care-ți taie respirația. un câmp de eoliene pe lângă care să te plimbi cu mașina cu parzival dat la maxim (că aparent tata are o bucată de viață de când e mai mare fan parzival decât mine, l-am stricat definitiv), și mergi mulți kilometri și te uiți la sute de eoliene cum se învârtesc lent, sincronizat, și de jur împrejur e numa câmp pustiu, vai, așa ceva, o să regret până data viitoare când ajung la ele că n-am oprit să imortalizez momentul întru eternitate.

n-am înțeles de ce în județul tulcea șoseaua are serpentine și curbe periculoase pe 5 dealuri de 200 de metri, doamne iartă-mă, nu cunosc eu tehnicalități de proiectare a șoselelor, dar mi se pare o risipă totală de efort să conduci într-unul din cele mai joase județe din țară de parcă ai traversa carpații.

babadagul e un oraș înfiorător. dacă vreodată ai crezut că simți fiori de groază în vreun cartier rău famat al vreunui oraș, habar n-ai ce-i aia să simți fiori de groază într-un întreg oraș rău famat. e patria țiganilor. n-am văzut picior de alb caucazian român ortodox. numa geamii, musulmănie culturală semnalizată cu indicatoare care te trimit la morminte de cine știe ce turc care nu știm ce-a fost, da’ probabil nici vreun turc nu mai găsești ușor acolo, că peste tot îs numa și numa țigani. copii cu tălpile goale pe asfalt, țigănci cu fuste colorate, țigani mustăcioși cu burta pe-afară, case dărâmate printre palate țigănești, garduri cu lei și flori aurite, și șatrele țigănești scuipând coji de semințe în câte-un cort în fața palatului, stereotipic până la ultimul detaliu de când intri și până ieși, deși ți se strânge puțin inima gândindu-te că s-ar putea să nu mai ieși.

am ajuns la concluzia că dobrogenii în majoritatea lor îs niște oameni fuduli peste măsură. (și nu-i ca și cum n-aș fi jumate dobrogeancă.) cam toți pe care i-am întâlnit au așa, o atitudine pe care-o pot descrie doar într-un fel și anume că se cam cacă pe ei, rar dai peste câte unul care să n-aibă figuri de superioritate, nici nu știe cine ești și cu ce te ocupi, dar el oricum se pișă pe tine că are vreo afacere insalubră într-un sat uitat de lume, sau vreo casă kitchoasă în care să zici mersi dacă te lasă să plătești să dormi sau și dacă n-are nimic, el tot crede că are. și culmea e, absolut culmea, că în tot drumul și-n toate opririle n-am întâlnit nicio baie curată, ba chiar am găsit o cârciumă cu wc turcesc, presiunea la apă e un lucru sfânt pe care nici nu-l pomenim, cam toate casele în care am intrat vreodată în bucata aia de țară au un aer de kitch destul de specific, pe care nu l-am rumegat suficient cât să-l pot descrie clar, și nici nu sclipesc de curățenie, că-n pământul ăla galben și sufocant și din care nu țâșnește apă e greu să păstrezi totul bec, dar de când eram mică auzeam femeile la țară zicând despre moldovence că-s împuțite și curve. curve-or fi, da’ să dea naiba dacă am intrat vreodată în vreo gospodărie moldovenească și s-arate ca alea pe care le-am văzut în dobrogea. noroc de natura locurilor, că de calitatea oamenilor de pe-acolo am început să am dubii.

între timp, număr zilele până la concediu. să botezăm o pufă mică și frumoasă, să mergem la dbe, acest festival de hipsteri la care mă aștept să mănânc numa humus și rucola, că așa s-au zbătut veganii. te duci la festival, asculți un black metal, frumos, elegant, rumegi o rucolă, fumezi un joint, bei un suc de mere eco bio, te îmbrățișezi cu necunoscuți, mmm, ce bine ne simțim că nu suntem plebi ca ăia care se duc la festivaluri unde te îmbeți ca porcu’ cu bere și mânci hot dogi pe care să-i vomiți pe-un copil când îți iei un pumn în burtă la mosh pit ca bărbații adevărați. nu, noi suntem cu toleranță și iubire, sper să am și-o tarabă de flori lângă merchandise ca să pot să dau bani pe ele și să-mi fac un ștreang eco bio. cunosc oameni mai vehemenți decât mine în privința hipsterizării exagerate a dbe-ului, eu am tot trăit în ignoranță și negare, și îmi spun mie însămi că mă duc pentru muzică. dar sper, totuși, că de data asta nu mai pățesc ca anul trecut, să fumeze unul iarbă fix în nasul meu o oră jumate când încerc să mă bucur de-un concert. sper.