rezidențiatul, un alt fel de studenție

acum niște vreme am decis că rezidențiatul pe care-l fac mă nemulțumește prin dezorganizare și l-am înghețat timp de vreo 5 luni. că nu mi se părea normal să fiu chemată 7 ore pe zi la spital, și-acolo să mi se spună că nu am nimic de făcut (pentru că nu cunoaștem fișa postului) și că să citesc o carte de specialitate. cărți citesc oriunde, la orice oră, nu-mi trebuia program impus pentru lectură, într-un spațiu mic și supraaglomerat de colegi rezidenți. nu mi se părea normal nici să mă duc zilnic la spital și să iau același salariu ca alți colegi de la alt spital, de la aceeași specializare, care se duceau doar după pontaj, o dată pe lună. am preferat să iau o pauză ca să nu mă cert cu nimeni. și am schimbat spitalul când am revenit. știu că e șocant că n-am făcut scandal când îmi venea să fac, dar hei, am și eu momentele mele.

recunosc, spitalul la care sunt acum mi s-a părut mai fain. cel puțin la farmacie mi-a plăcut. e un colectiv prietenos. ți se dă ceva de făcut. nu te simți chiar inutil pe fața pământului.

totuși, de ceva vreme am început să mergem pe secții. sfânta medicală. cu o doamnă doctor care ne arată pacienți, ne explică cum au ajuns, ce analize aveau, ce li s-a dat, cum au evoluat. ne arată oamenii, vorbim cu ei, ne uităm prin fișele lor. desigur, nu contribuim cu nimic, că deși se presupune că suntem plătiți ca să contribuim cu păreri și informații, realitatea e că ne ducem să învățăm chestii pe care ar fi trebuit să le știm. partea medicală la farmacie, am mai zis-o, e ca și cum n-ar fi. un incompetent la fiziologie și-un incompetent și mai mare la patologie. s-a ales praful de noi.

rolul farmacistului clinician nu e foarte clar pentru multă lume. dar în linii mari, ar trebui să fim de ajutor medicului în stabilirea unui tratament în funcție de multiplele afecțiuni ale bietului om, să evităm interacțiunile pe cât posibil, și na, cam asta, să jonglăm cu medicamentele în așa fel încât să nu-i facem mai rău. desigur, asta nu se întâmplă, că atunci când am încercat să subliniez interacțiunea majoră dintre rifampicină-izoniazidă și clopidogrel, inițiativa mea a fost stârpită fără drept de apel, așa că am băgat capu-ntre umeri și-am înțeles că farmacistul e un rahat în ploaie.

dar, mai nou, farmacistul rezident nu e un rahat în ploaie doar în fața medicului. farmacistul rezident e un rahat în ploaie și în fața asistentelor. căci atunci când doamna doctor nu ajunge din motive care nu mă privesc și pe care nici nu le judec, suntem plasați sub aripa atotștiutoare a unei doamne asistente care ne cheamă să învățăm să luăm tensiunea cu tensiometrul clasic. ca și cum am terminat cam tot ce era de știut despre specializarea noastră, și e cazul să ne distrăm cu un stetoscop plimbat din urechile ei în urechile noastre. mâine-poimâine ne cheamă să ne învețe să punem și-o branulă, că cine știe când ne trebuie. problema nu e că nu ne-ar folosi să luăm și noi o tensiune, că presupunem că vine apocalipsa și dispar tensiometrele electronice (care, desigur, sunt mult mai proaste decât finețea urechii de asistentă). problema e că din studente nu ne scotea. am corectat-o de vreo 3 ori. rezidente, nu studente. i se părea tot aia. ne-a întrebat în ce an suntem. anul 2. din câți? din 3. ah, așa puțin?! stupefacție. cam da, super puțini ăia 5 ani de facultate și încă 3 de rezidențiat, mult mai puțini decât o postliceală. mă duc să-mi torn cenușă-n cap că n-am făcut destulă școală, pardon.

ne-a spus că oricum e super important să știm să luăm o tensiune, că a văzut ea o fază odată când cineva l-a rugat chiar pe un farmacist șef să-i ia tensiunea și ăla nu știa. sunt convinsă că nici nu știa să-și bage stetoscopul în urechi. și eu am văzut zeci de asistente care vin să-mi ceară fără rețetă diverse antibiotice pentru roșu-n gât, explicându-mi că și ele lucrează în domeniu. ajungem să ne întrecem în care breaslă-i mai proastă în activități care nu-s ale lor? sper ca data viitoare să colaborez cu o infirmieră care să mă învețe să schimb un scutec, că și schimbatul scutecelor e super important. e extrem de complicat să vrei să nu ajungi ca un dorel care e și instalator, și zidar, și zugrav, și electrician, și inginer, și șefu’ la bani, și amantu’ la femei. e extrem de complicat să vrei să fii nișat pe bucățica ta, s-o înveți p-aia și să fii bun la ea. aproape că n-ai voie.

stau prost cu nervii, sufăr de mine, da. e din cauză că am prea puțină școală. școala vieții, evident.

you fucking people make me sick

am petrecut săptămâna dintr-un misticism în altul. de la mistica revolverului căpitanului, scrisă și citită de tatiana niculescu, la mistica lebedelor în control.

despre mistica revolverului nu voi spune nimic, căci ce mai e de spus, voi citi cartea și voi râde din nou că legionarii, cu jandarmeria în calea lor, s-au zbătut, dar au reușit să boteze câteva zeci de prunci. sau că un muribund plimbat cu targa, cu ultima suflare sângerândă de tbc-ist, făcea propagandă legionară prin sate ca ultimă dorință. ce să mai fie de zis.

despre swans pot spune că a fost halucinant. o frumoasă transă a zgomotului. și dacă ieșeai ocazional din transă, puteai să observi cum michael gira își ceartă acoliții din trupă și cum dă ochii peste cap a nemulțumire. că așa e el, veșnic nemulțumit. the fucking people make him sick. știam, l-am mai văzut.

despre oamenii de la concert pot spune mai multe. am fost în apropierea unor cocoși care se îmbrânceau ocazional, n-am înțeles de ce. țărani, nu le-ajungea aerul. adevărul e că am avut aer cu porția, la cât de mulți am fost. desigur că michael gira le-a atras atenția, ce fraieri, nu știau că dacă nu stai cuminte la el la concert, vine și te trage de ureche.

n-am înțeles ce-i asta cu dopuri de urechi/căști la concert. stai în primele rânduri cu niște dopuri de spumă fosforescente și te protejezi ca un delicat de agresiunile muzicii. la ce căcat ai mai venit. du-te mai în spate dacă nu suporți să-ți mute boxele organele. de când s-a propagat sensibilitatea asta excesivă? dar nu cumva e și ora cam înaintată și-ți strici programul de somn?

peste tot unde mă duc, numa sensibilități. chiar și la muncă. recitesc titlul și aprob.

tot cu medicamente, altă viață n-am

e și asta o treabă, să te duci la munte și să vezi numa camera de hotel și sala de conferințe.

am fost la un eveniment cu farmaciști, că doar ce altceva puteam să fac. am luat-o și pe mama să învețe medicamente, că nu strică nimănui vreodată să-și facă niște educație despre sănătate. un domn doctor ne ridica de pe scaune să ne pună să facem exerciții de dezmorțire a oaselor în grup. un domn ginecolog se arăta stingherit de faptul că vorbește despre sănătatea vaginului. am câștigat la o tombolă o umbrelă în formă de inimioară.

știam că la evenimente sponsorizate lumea se bucură de mâncare și prăjituri și băutură. am aflat că lumea se bucură de orice. chiar și de mostre la tot felul de suplimente care poate nu le trebuie. și, mai ales, de pliante. de parcă n-ar mai avea ce gunoi să arunce din casă. de parcă n-ar fi ușor doar să afli informația, fără să mai cari acasă pungi întregi de maculatură. n-am să pot să pricep.

există, mai nou, gingko biloba efervescent de la o firmă al cărei nume mi-e și jenă să-l menționez, că nu inspiră nicio fărâmă de încredere. sigur e plin de extract natural comprimatul ăla. și fitocomplexul nu e nicicum afectat. și uau, fâsâie. și chimia, dă-o dracului.

tot în sfera firmelor de suplimente aprobate la futu-i mă-sa pe la ministerul agriculturii, o tânără duduie a spus despre un produs de la firma pe care o reprezenta că „are un studiu clinic făcut în afară, acum niște ani”. studiul clinic, când îl ai, vrei să-l freci pe retina tuturor, că e motiv de mândrie. și-l arăți cu țară, cu date, cu număr de subiecți, cu procente, cu matematică. nu doar menționând vag existența. puțin mai târziu, când o doamnă care prezenta un medicament cu acte-n regulă, cu studiu frumos explicat pe slide-uri, și sublinia că să avem grijă la suplimentele apărute ca ciupercile, că nu pot înlocui un produs de calitate dovedită, aceeași proastă de la firma de buruieni studiate în afară, acum niște ani, a sărit ofensată că vai, adică ce vreți să spuneți, că suplimentele nu sunt bune? adică ce, ce? ce-i cu aceste afirmații? mahala subtilă, de mediu științific, mai mare dragul. stai, fă, jos, că oricum vinzi numa buruieni de rahat despre care încerci să ne minți cu studii secrete.

cu toții știți dorelul de parcare care te ajută să-ți bagi mașina într-un spațiu dând indicații ca un expert al estimărilor de spații. și la sfârșit îi dai un ban, ca să nu-ți zgârie mașina. eu nu-i prea știu decât din auzite de pe la prieteni, că mai am puțin până la permis și mașină, dar vreau să vă spun că acum a răsărit dorelul de bagaje. mi-a luat un nene pe sus bagajele în drum spre brașov, iar eu am crezut că e doar un alt călător care mă ajută să urc. când m-a întrebat unde am loc, mi-a picat fisa că va trebui să-i dau un ban pentru serviciul prestat. și așa a și fost. la locul meu mi-a urcat valiza în spațiul de valize și mi-a zis „acuma-mi dați și mie un ban că v-am ajutat”, de parcă i-am cerut eu ajutorul. i-am dat 2 lei și mi-a zis că „pf, numa atât, trebuia o su’ de mii”. bă, trăi-ți-ar ție, mă iei pe sus cu japca și-mi ceri o su’ de mii. am față de proastă, da’ stabilesc eu cât mă costă prostia. hai valea. și când am plasat-o pe mama la trenul care s-o ducă la tata, care-o aștepta cu inima sfâșiată de dor, același individ a venit și s-a înfipt în valize, cât pe ce să mă ducă și pe mine la galați. io v-am vândut pontu’. cine vrea bani în plus de băutură și țigări, acuma știți ce part time puteți presta.