da așa este

am fost la sibiu, m-am minunat la becuri ca tot românul care se respectă în prag de sărbători, la mijloc de noiembrie. am apreciat nespus ideea genială de-a scrie pe tarabe ce conțin. e mai simplu să vezi de la distanță că ăia au turtă dulce și să decizi că nu vrei să bagi turtă dulce, fără să te mai freci de oameni. am revăzut un nicușor care mă pândește când mă spăl pe dinți și care simte când e filmat și-și ia un aer de viitor frângător de inimi. era să treacă anul fără să ajung la sibiu, iar asta nu s-a întâmplat niciodată în ultimii mulți ani. nici măcar nu simt că am plecat de-acasă, că acolo îs tot ca acasă. mai viu, să mă mai așteptați cu brațele deschise ca de fiecare dată.

ascult mambo siria comemorativ.

îmi place șoferia, e cel mai puternic șoc suferit recent, nu mă așteptam să nu fiu speriată de bombe, cu atât mai puțin să-mi placă. cine-ar fi crezut.

am început să citesc o carte-n italiană, mă mândresc cu asta. nici măcar nu e prima, am mai citit una mai demult, da’ aia era despre fascism, ceea ce-i ușor de citit și înțeles.

voiam să scriu o grămadă de chestii, dar le-am uitat. așa pățești când n-ai timp zile la rând să-ți faci ordine-n cuvinte. poate vreodată.

there are no ills these pills won’t fix

am mai fost cândva la un concert vulture industries (numai unul din cele multe pe care le-au avut la noi în țară), dar i-aș revedea oricând, în fiecare zi și de mai multe ori pe zi, căci sunt un drog muzical de care nu mă pot dezice. mi-am luat autografe, mi-am făcut poze cu ei, mi-am rupt ceafa, m-am bucurat de viață, am uitat pentru scurt timp pe ce lume trăiesc și, doamne, câtă nevoie aveam de asta. muzică-scut cu care să ții piept haosului, muzică-pătură moale sub care să stai să citești bizaroproze. nu-mi mai trebuie nimic.

pentru prima dată-n viață am nimerit un taximetrist care m-a uns pe suflet. după nenumărate pățanii nefericite alături de tot felul de gherțoi, azi noapte mi-a ieșit în cale un taximetrist pogorât de nicăieri, care asculta mozart! și după ce mi-am exprimat fascinația și respectul pentru gusturile dumnealui, a lăsat rușinea deoparte și a dat muzica la maxim ca să ne bucurăm cum se cuvine împreună. doamne-ajută, la cât mai mulți ca el.

la comemorarea de azi nu m-am dus. nu mă țin nervii să-mi amintesc coșmarul de acum un an. nu mă țin nervii nici să asist la eventuale deturnări politice de situație, deși habar n-am dacă s-a petrecut asta sau nu, poate oamenii chiar au respectat tăcerea și durerea. mi-a fost prea scârbă încă de anul trecut de cum au smuls toți câte o bucată din ciolanul tragediei ca să se înfrupte din el. nu vreau să mai văd asta, nu vreau să mai știu despre asta. au făcut un monument de rahat, ca și cum asta ne trebuie nouă, monumente. nu dreptate și siguranță, ci monumente. să ne uităm la el că-i auriu și fâlfâind și să ne batem reciproc pe umăr ca am făcut ceva ca să nu uităm. ca și cum ai putea să uiți așa ceva. să uiți că zile la rând ne-am numărat morții și răniții. să uiți că zile la rând am ieșit să mărșăluim pe străzi ca să obținem aproape nimic (deși demisia guvernului ponta consider că e o mică reușită). să uiți cum încet, încet, toată tragedia s-a transformat într-un circ sinistru în care tot felul de oameni făceau orice ca să atragă atenția. de la melodii sinistre (încă mi se urcă sângele-n cap când îmi amintesc de hitul ălora de la taxi, preluat odios pentru montaje de toate televiziunile), până la cele mai idioate teorii ale conspirației. și ideea de concerte in memoriam mi se pare sinistră. multe luni nici nu m-am dus la concerte, acum am revenit la normal și merg la concerte, dar nu m-aș putea duce la unul ținut în amintirea a zeci de oameni care au murit la alt concert. ceva e atât de greșit în asta.

am fost la un happening

am aflat de la vasile despre acest performance cu niște manele moderne, și-am decis să mă duc fără să am habar despre ce-i vorba. eu când aud că-i cu manele mă las ușor convinsă, că am plăcerile mele vinovate.

am stat, de fapt, numai la impex, niște băieți români filiformi (mai bine de jumate din trupă e compusă din băieți lungi și subțiri, cred că au criterii stricte de incluziune) care susțin că au mix de genuri, dar de fapt cântă manele și mai forțează nota cu încă niște chestii care nu-s manele, când de fapt știm cu toții că manelele le ies cel mai bine și că asta e menirea lor pe scenă. toată seara m-am întrebat de ce insistă să mai aibă și piese care nu-s cel puțin 90% manele, probabil mai au momente de negare.

băieții ăștia mi-au amintit că acum cel puțin 10 ani existau oamenii ăia care, când erau întrebați ce muzică le place, răspundeau că „de toate”, ba chiar exemplificau cu „rock, manele”. fix așa sunt ăștia. sunt metamorfozarea tuturor nehotărâților idioți din adolescența mea. ăia voiau să pară deschiși la minte și la gusturi, așa că enumerau toate genurile muzicale de care auziseră (adică rock, manele, house și r’n’b), dar oricum până la finalul liceului toți s-au dovedit a fi maneliști de cea mai pură rasă. și sper că așa-s și băieții de la impex. ei insistă să demonstreze că știu să cânte mai multe genuri, dar sper că-n câțiva ani rămân devotați manelelor.

nu m-am simțit în largul meu în locul în care am fost, că simțeam că toți se cunosc între ei și eu nu-s obișnuită să nu cunosc pe nimeni la un concert (bine, în afară de cumătră-mea care era lângă mine). ba, era unu’ care mai vine pe la mine pe la farmacie, dar e irelevant. m-am învățat să merg la concerte la care știu jumate din oameni cel puțin din vedere, am mereu fețe familiare în jur, și nu mai țin minte de când n-am mai fost printre atâția oameni complet necunoscuți. oricum nu-s oameni care să-mi placă în mod normal. prea multă hipstărime, prea multe femei urâte și îmbrăcate de parcă au tras la sorți hainele de pe ele, prea mulți masculi beta cu pantalonii suflecați deasupra gleznelor, mă uitam la ei și simțeam că-s exact de-ăia care mănâncă rucola cu humus și mă întrista asta, căci eu sunt un om complet diferit, fidelă veci pururi micilor cu cartofi prăjiți.

la jerusalem in my heart nici n-am mai stat, că mi-a zis cumătra că ne-ar perverti experiența de la impex, iar eu am plecat cu încredere alături de ea, habar n-am dacă am pierdut ceva sau nu, dar nu cred că ar fi putut întrece laaacrimi, laaacrimi, lacrimile viețiiiiii / am ajuns reginaaaa, reginaa tristețiiii.