nuștiucescriuaici

un fel de *te-ai trezit în trupu’ ăsta, dar se duce bei, nu bei, măăă*, când te întorci la obiceiurile din studenție, dar asta numai ca să socializezi cu băieții de la antimatter pe care-i îmbeți pe-o terasă până la 5 dimineața, deși ei mai au concerte de ținut și-ți scriu a doua zi că soundcheck-ul a sunat ca un căcat din cauză că mahmuresc. ce minunat e să fii o groupie care distruge calitatea concertului din bulgaria, ăhăhă. trebuia sărbătorit cumva faptul că am auzit live the last laugh, care mi-a fost cântec de suflet de vreo 10 ani, din vremuri când nici nu visam la un concert live al lor, d-apăi la schimburi de opinii până dimineața în aburii shoturilor de kerosen.

de la tata am învățat cândva cel mai bun remediu împotriva mahmurelii, iar pe el îl învățase bunică-mea când era tânăr și el. borș cu zahăr. ar trebui să înscriem la osim rețeta asta. cândva, în liceu, m-am îmbătat suficient de cumplit încât a doua zi tata a venit și mi-a zis că hai la tata să te învețe tata să scapi ușor de efectele nasoale are nopții pe care nici n-o mai ții minte, și mi-a pus o cană de borș, a dizolvat 2 lingurițe de zahăr în el, mi l-a dat să-l dau pe gât, a fost cea mai scârboasă chestie pe care am băut-o vreodată, și imediat după asta am renăscut. aveam nevoie și azi de tata și remediile vechi ale familiei noastre, dar tata e departe și mie-mi era greu și să mă ridic după o cană de apă, d-apăi să ies din casă după borș.

și cum să nu-ți fie mahmureala grea când îți vine la farmacie o proastă și te întreabă: ce e mai bine să curăț, sângele sau ficatul? ce?! să curăț sângele sau să curăț ficatul? dar ce mizerii aveți, doamnă, prin ele? păi, ce știu eu, toxine! toxinele, aceste entități clar demarcate de care scăpăm cu ceai de brusture sau mai știu eu ce boschet. ficatul, hai, mai zici, îl lustruiești cu silimarină, da’ sângele? ce e aia curățarea sângelui? și de unde să știu eu ce e mai bine să cureți? și de unde știi tu că ai așa multe toxine? și cine naiba n-are toxine? și mai ales, de ce să scăpăm de ele? ca să trăim o eternitate suportând toți imbecilii? lăsați-mă să-mi duc viața pe marginea unui furnal, în cazul ăsta.

cine-a pus cârciuma-n drum și cine-a pus concertele în timpul săptămânii, închin un ultim pahar în cinstea lui și-i urez numai de bine. note to self: aspirina nu e bună de nimic. tot cu înc-o bere scapi de durerea de cap. odată la o vreme, e mai bine să fii moldoveancă decât farmacistă.

nevermindme

am intrat iar în faza în care visez des și mult și oribil de realist.

și știu că am ani de când mi-am ascuns trauma copilăriei sub preș, că-s femeie puternică și independentă, dar când visezi că te duci la acțiunea comemorativă a unui prieten drag din copilărie, te răscolesc toate durerile pământului și plângi în hohote în vis și-apoi în realitate, când te trezești brusc într-un apartament gol în care n-a apucat nimeni, niciodată, să moară.

căci ce e mai oribil decât să visezi că părinții lui proiectau filmări cu el din vremurile când era mic și plin de viață. ce e mai oribil decât să visezi că plângeai cu sughițuri la un ecran, mai ceva decât toată familia lui. și ce e mai oribil decât să visezi că părinții lui îți oferă după o viață cadou o cutie de amintiri. poze cu el și lumânări de la înmormântare. înmormântarea aia mai întunecată decât bacovia însuși, în cea mai mohorâtă zi de martie din viața mea, într-un cimitir înnămolit în care colegii noștri se bucurau sinistru de viață că erau proști și nu-și dădeau seama de nimic, la fel cum nici eu nu-mi dau seama cum te poate marca atât de tare o moarte a unui copil drag care poate că n-ar fi însemnat absolut nimic pentru mine acum, două vieți mai târziu.

și ce e mai oribil decât să visezi că în cutia de amintiri sunt chiar eu copil. eu, în carne și oase, impecabil conservată, un frumos cap de copil înfipt într-un băț, zâmbind pe-un băț, capul meu păstrat cu dragoste de părinții lui care n-au uitat că eu îi eram dragă, că eu m-am înecat în lacrimi în nenorocita aia de dup-amiază în care mi-am îngropat definitiv liniștea copilăriei și-n care am citit pentru prima dată psalmi arghezieni în disperare și fără să înțeleg nimic despre viața asta, ce e mai oribil decât să visezi că-ți ții propriul cap de copil în mâini și-l fluturi spre un alt om remarcând că erai un copil drăguț, da, băi, eram, dar ce folos, dacă același cap ajuns mare se trezește uneori dimineața plângând după tragediile copilăriei pierdute.

mi-am propus de multă vreme că dacă o să fac vreodată un băiat, o să-i poarte numele, în cinstea anilor în care l-am pomenit ca pe-un frate, ca pe-un cel mai bun prieten, ca pe-o dragoste a copilăriei, să uit că vreodată a dispărut până la capătul lumii numai ca să reapară învelit în narcise, cele mai urâte flori de pe fața pământului.

perso nel cuore di una foresta nella nera germania

ascult lăutari cu inimi îndurerate, cu î-uri multe la final de versuri, de stors lacrimi din pietre, și asta-mi pune cumva zâmbet pe față, m-am apucat să învăț italiană din pură plăcere și nu-mi trebuie la nimic, citesc cărți despre moarte și plutesc în derivă, sunt la câteva click-uri distanță de-o călătorie, noaptea visez haos și ziua visez cu ochii deschiși la liniște și ordine-n viață, mă bucur, antisocială fiind, că am oameni dragi care-mi țin zilele ocupate la mese cu beri multe și reci în acest început de toamnă pe care-l trăiesc ca acum 7 ani, în fericiri incerte, căci cine mai știe ce ne rezervă viața, s-au petrecut atâtea momente neașteptate că nici nu mai pot spera și nici planifica, planuri nu mi-am făcut niciodată și iată-mă în mijlocul vulcanului, bălăcindu-mă-n lavă ca și cum n-aș simți-o, ca și cum aș fi într-un colac, departe de malul plajei de la corbu, ca și cum aș fi în cada mea cu spumă și săruri parfumate de baie, ca și cum nu m-aș sufoca în atmosfera asta din care cine să mai știe cum să ajungem la un mal. la un mal de dunăre, oricare-ar fi ăla. improvizăm o plută, om vedea noi cât o ține, m-am aruncat de bunăvoie și silită de împrejurări în mijlocul clocotului și-i rezist cu stoicism într-un idealism de care nici nu mă mai credeam în stare, și idealismul ăsta mi-e fatalitate și extaz, ca un crescendo dintr-un cântec de rose rovine e amanti, ca un deschide, gropare, mormântul, ascultat noaptea-n bucătărie, fără pic de rușine față de vecinii care probabil nu mai înțeleg ce gusturi muzicale am.

Trimise un băiat să-i cumpere țigări.

– Ce fel de țigări? întrebă acesta.

– Ia din cele mai proaste, răspunse Tonio.

Era, pentru el, un gen nou de mortificare.

(Max Blecher – Inimi cicatrizate)