grădina de sticlă

am citit o carte ca o funie. ca o durere. ca o uliță pustie. ca o moldovă a nimănui. am citit-o fără aer și trebuie să zic acuma, pe nerăsuflate, că mi-a luat tot aerul, până nu vine prea mult aer să o înlocuiască din mine. din palma aia de pământ nici nu știam ce poate veni bun, am întâlnit prea puțin și mi-a înșelat prea mult încrederea, că-i vezi ori proști, ori oportuniști, și mai des vezi ce-i mai pe urmă, că ăia proști nu știu să plece din sat de la ei. noi suntem țara aia de la oraș, și ei îs țara aia de la țară.

din bucățica asta de carte țâșnesc atâtea drame de-odată, de mă și întreb cum poate cineva să scrie așa mult în așa puține cuvinte. și-așa de frumos și de curat, ca o sticlă de șampanie proaspăt spălată într-o vreme în care valorează mult. sau ca o sticlă plină cu șampanie într-o vreme în bețivii beau cremă de ghete. așa de mult e în cartea asta.

Reclame

transparența

am terminat și eu de citit romanul lui radu vancu. nici nu înțeleg, chiar îi zice roman? că dacă ai da enter pe la mijlocul fiecărui rând, ți-ar ieși un poem uriaș de vreo 900 de pagini și cred c-ar fi chiar mai fascinant. mă-ncearcă sentimente diverse în ce privește cartea. primele 200 de pagini m-au topit. apoi am început să mă detașez de ea, nu știu prea bine de ce. e pe alocuri înduioșător de frumoasă, și prin alte locuri e doar sufocantă și repetitivă. am citit și recenzii ale cărții. toate de-o grandilocvență care întrece până și vancu-personajul. eu nu știu să fac asta, dar vreau să-mi exprim admirația pentru existența unui vancu-personaj. și deși gura lumii scrie că autorul se detașează astfel de el însuși, și cine știe ce alte teorii de oameni deștepți, eu cred că vancu doar nu știe să nu fie vancu. are nevoie să fie el, măcar ca personaj de (auto)ironizat, dar să fie. că toată scriitura lui e, de fapt, un uriaș jurnal poetic, și n-avea cum să renunțe la destinul ăsta. a luat un manechin, i-a pus barbă și idei poetice în cap, un ivănescu prin apropiere, și-a scris despre el grandilocvent, râzând taman de ăla fictiv că e grandilocvent. e o scamatorie care mi-a plăcut, da.

am citit că duce cu gândul la cărtărescu, și-am auzit neoficial că duce cu gândul la dan stanca. ce-i drept, n-aș zice că nu, deși nu văd asta ca pe o critică. până la urmă nu și-a pus cărtărescu monopol pe descrieri senzoriale interminabile, cum nici stanca nu e stăpân pe distrugeri, autodistrugeri, alcool și misticism. și n-aș îndrăzni să cred că vancu a combinat inspirațiile astea în mod voluntar, doar mă-ntreb de ce nu au prins și dialogurile mai multă viață, că uneori îs ca un cocoșat lipit de gard. mă strângea stomacul la fiecare tâmpițelbleg mi se pare un cuvânt mai potrivit pentru ce a vrut vancu să scoată dintr-o femeie ca mega, dar poate-i o chestiune de diferențe culturale regionale pe care n-am prins-o.

mi-ar fi greu s-o recomand cuiva. nu cred că știu oameni care-ar avea răbdarea de-a savura așa o carte. probabil nu umblu eu prin cercurile potrivite, nu neg. dar mi se pare important să cunoști măcar puțin și omul-vancu. să-l vezi așa, zi de zi, cum emană optimism pe feisbuc în timp ce protestează ca să-și apere orașul, țara, familia și existența. cum pare mereu modest și rezervat, deși, cine știe, poate chiar se plimbă prin sibiu vizualizând statui cu el prin piețe. și dacă aș fi citit cartea asta, cu un alt autor, gigel georgescu, pe copertă, cred că nu mi-ar fi plăcut deloc de acel gigel georgescu. că fără vancu-omul, niciunul din personaje nu mai capătă contur. e și ăsta un fel de-a scrie o carte. o poezie lungă, s-o-nțeleagă doar câțiva și ceilalți să se scarpine-n cap a nedumerire. statuile ca statuile, dar mi-ar plăcea să aud peste 50 de ani o profesoară înțepată la o clasa a 11a, întrebând ce-a vrut să transmită autorul. pentru elevii ăia au scris alții recenzii mai pompoase.

astăzi mă autodenunț

am avut o discuție cu bărbatu-meu despre cum arată viitorul meu. învăț germană, învăț. dar chiar vreau tot farmacie comunitară? nu vreau ceva mai cu moț? nu că ar fi avut vreo nuanță întrebarea lui, cât așa, să înțeleagă cum de vreau, că-n București nu mi-a priit deloc viața în farmacia de parter de bloc.

și de fiecare dată când îmi aduc aminte de cum mi-a fost 3 ani într-o farmacie, mă ia cu nervi și stomac strâns. când ești tânăr și naiv, ai impresia că înțelegi cum merg lucrurile. auzi de la toată lumea că la lanțuri e rău, că ai targeturi și vine o proastă care a terminat ase-ul și te învață doar să vinzi și tre’ să pleci capul în fața ei. dar ce nu afli de la nimeni, că nu vorbește nimeni despre asta, e că nu-ți garantează nimeni că într-un cuib independent de lanțuri ești ferit de mizerii. și dacă nu te obligă o duduiță cu figuri să vinzi suplimente hepatoprotectoare, pățești să te oblige vreun farmacist să vinzi benzodiazepine sau antibiotice. și de bine ce-ai ajuns să lucrezi cu muci la nas din facultate în buricul târgului, afli că mulți din jur își îndrumă babele drogate înspre tine, ca să nu se mânjească singuri de ilegalități. ba mai mult, după mobilizare de colectiv, după foc la cur și forțe unite, când impunem legea în fața lăcomiei, capeți și-un iz de vinovăție, că din cauza uneia ca mine, mai cu gura mare și eroism întru corectitudine, de-aia se „pierd clienți”. se pierd clienții, când angajatul nu vrea să facă compromisuri. clienții, la rândul lor, învățați de-o viață să li se permită orice, nu reacționează cu prea mult bun-simț când sunt brusc refuzați. că-s clienți. plătesc. cum adică nu-i dai? dar plătește! unde ți-e conducerea supremă, fetițo, că tu n-ai înțeles în ce te-ai băgat!

mă-ntreb și-acum cum de-am stat 3 ani într-o farmacie în care era mereu mizerie. că femeile de serviciu n-aveau numai atribuții de curățenie. făceau de toate, cărau și aranjau baxuri de le ieșeau ochii uneori. așa că puneam mâna pe cârpă și ștergeam praful în locul lor, că nu-mi puțea munca. dar apreciau șefii asta? nu, că era ca și cum li se cuvenea. chit că nu toate farmacistele făceau asta. era o alegere personală să ai grijă de cum arată o farmacie, și dacă o făceai nu primeai o vorbă bună pentru asta. dar uneori nu mai răbdam, că mi-era mie silă să mă duc să iau ceva plin de praf, să-i aduc omului să-i zic că-i bun, și să arate de parcă-i expirat.

nu știu nici până azi cum de nu se sesizează nimeni cu privire la ce face fiecare farmacie cu medicamentele expirate. că n-am văzut un dulap special, un spațiu clar delimitat, cum prevede legea. și n-am văzut nici vreo firmă care să vină să adune ce expiră, ca să fie distrus. am văzut medicamente aruncate pur și simplu, deși o lume întreagă încearcă să ferească mediul înconjurător de poluarea cu substanțe medicamentoase. eh, nu și noi.

de stricat se stricau toate. când ți-era lumea mai dragă, nu mai mergea tastatura. sau imprimanta. sau monitorul. sau casa de marcat. sau aerul condiționat. sau centrala. practic, cam orice funcționa pe bază de curent electric mai crăpa din când în când. și de vină eram noi, proastele care nu știam să le folosim, nu faptul că erau vechi de când lupul cățel, și că nu-s făcute să existe 4 generații. și nu trebuia să mă enervez. orice, dar să nu mă enervez. că dacă aveam o coadă până-n stradă și mergea doar un calculator din 2, trebuia să zâmbesc frumos în timp ce lumea moare în fața mea. dar cum să nu te enervezi, când defecțiunile astea erau ceva devenit uzual și nimeni nu era dornic să investească în îmbunătățiri?

orice, numai să nu mă enervez. oricâte nedreptăți trebuia să suporți din partea pacienților sau șefilor sau colegelor, când se trăgea linie la final de zi, mai vinovat era ăla care se sufoca, decât ăla care-i punea ștreangul la gât. tactica de aur era să ignori. chiar și ca șef. să ignori când angajatul nu are timp nici să se pișe, să ignori când una muncește singură în timp ce alta stă degeaba pe undeva, să ignori când angajatul e jignit sau amenințat de vreun nebun, să ignori când îs sărbători legale, că vrei să faci iventar, să ignori cam tot, banul să vină, și-al dracu’ să fie ăla care nu vrea să vândă orice. cel mai iubit angajat e ăla care nu suflă, nu zice nimic, și eventual nu gândește, ca să fie marionetă la tejghea.

nu-i apă destulă pe dunăre să spele locul ăla. nu-s mulți cei care știu exact despre ce loc e vorba și nu-l voi numi. poate vă întrebați cum termină cineva facultatea cu medie peste 9.5 și acceptă ilegalități. de-aia mă autodenunț. că am făcut compromisuri. mi le regret și-o să mi le regret încă multă vreme. de ce-am stat? de teamă că sar din lac în puț. din dorința de-a îndrepta singură ce pot. din prostie. dintr-un oarece orgoliu de-a nu ajunge în mult-detestatele lanțuri de farmacii. de ce n-am vorbit niciodată despre asta? că am așteptat să mă liniștesc. că n-am vrut să scriu cu nod în gât, la cald, despre cât de nedreaptă e lumea și cum m-am zbătut eu ca o vitează. nimănui nu-i pasă. eu respir liniștită că am scăpat de ei, și invers. când încă fierbi de supărare, îți tună prin cap gânduri de erou. să reclami, să faci pe dracu-n patru. să le arăți tu lor. să le vrei răul. m-am detașat de asta. scriu asta doar ca avertisment pentru alții care poate cad în aceeași capcană ca mine. când simți că îți face rău, caută-ți un colac de salvare. nu sta să-și bată joc de tine unii care se cred mai deștepți doar pentru că ei îți dau ție un salariu, fără să înțeleagă că nici el ca angajator n-ar face bani fără angajații pe care-i are, și că trebuie să existe comunicare între părți, nu doar impuneri sau revolte.

e așa ușor de zis. dacă m-ar fi întrebat cineva dacă-s dispusă să înghit căcaturi sau să ezit când vreau să-mi scriu demisia, aș fi zis că în veci, nu, corectitudine până la moarte. o laie, băi. că uneori ești și prost, nu doar erou.

revenind la ce vorbeam cu bărbatul. vreau tot farmacie comunitară? da, băi, vreau. vreau să văd și cum e la alții bine. și cum e legea lege. și cum îs oamenii politicoși, și nu aruncă cu o sacoșă în tine că nu le dai antibiotic. chiar vreau să văd cum e să fiu respectată pentru anii mei de școală. nu vreau să rămân cu impresia că farmacistul e doar vânzător la tejghea. și dacă nu mi-o plăcea, mai vedem, viața-i lungă.