dunărea ca o dâmboviță

mai mică, din ce în ce mai mică, aproape ca un râu artificial, ca un șuvoi forțat de care mă leg și-n bucurești și-n suflet.

mă macină familiaritatea, ce e asta să te simți cu un om ca și cum ar fi acolo dintotdeauna când de fapt n-a fost niciodată, ce e firescul ăsta, nu-l înțeleg, deși l-am așteptat, dar știu că e în zadar.

de prea mulți ani scriu aici despre o apă, despre o legătură fluidă, atât de fluidă încât nu s-a închegat niciodată cu adevărat și totuși colțul ăsta de internet ascunde atâtea răbufniri, atâtea inundații și furtuni, încât am obosit să licărească numai câte-un fulger, să ascult numai câte-un val, vreau un fund moale de mâl și-un soare cât tot cerul.

ce e cu dorul ăsta manifestat rar din senin, ce e cu dragostea asta nespusă când dunărea noastră are brațe care nu se văd niciodată, nici măcar la vărsarea-n mare.

o să plec în munți și-n viață ca și cum n-aș fi fost niciodată lângă o apă, căci e prea greu să privesc un fund amețitor de apă, mai greu decât un fund amețitor de prăpastie.

drame cotidiene despre cum să eviți imbecili când închiriezi o casă

acum 2 ani m-am grăbit în viață ca să fug de cămin, că-mi ajuseseră 5 ani de băi comune și o tanță care țipa pe holuri după ce spăla wc-urile „căca-v-ați lângă tata!” și-am nimerit într-o garsonieră din popești care nu era cea mai minunată casă, dar era totuși o casă la bani puțini.

reînnoire de contract? ce-i aia? declararea contractului, pe vremea când exista? hah, cine-a auzit de asta? (eu, acum, în noua casă, de exemplu.)

să te trezești într-o dimineață dat afară prin telefon fără nicio explicație e minunat. „nu te grăbesc, dar dacă se poate, cât mai repede, că nici în seara asta n-am unde dormi”.hai că dormi cu mine-n pat, nu-i problemă. sau tu în pat și eu pe preș.

să stai la parter pe față și să-ți pui singur rolete-n geam ca să nu te vadă toți vecinii când stai în chiloți în casă e minunat. dar apoi să ți se reproșeze că ți-ai scos roletele și ai lăsat găuri în termopan e fix problema altcuiva, că doar nu era să las investiții în casa altuia după dat afară prin telefon.

să n-ai voie să pui tablouri pe pereți într-un cui, ca orice om normal, și să ai voie doar să le lipești cu bandă dublu adezivă, e la fel de minunat. chiar dacă ți se strică tablourile când le scoți și banda aia nu se mai curăță decât cu tot cu perete, întrebarea care rămâne e cine trebuie să zugrăvească. ăia care mi-au dat chestii de pus pe pereți. dina și aleks stoicovici, cine altcineva. hai, întrunire cu bidineaua-n mână.

să ai un rahat de frigider în care ți se strică mâncarea și să cumperi, ca o proastă, altul din banii tăi, e iarăși minunat. că plătești casa cu tot cu utilități, dar îți mai faci singur utilități.

să ai niște rafturi deasupra patului care se lasă de la cărți și riști să mori cu alea-n cap și să fie nevoie să le scoți și să îți cumperi dulapuri.

să n-ai cuier în casă și să trebuiască să-ți pui singur.

să ai un aragaz cu un furtun de gaz prost racordat, care tremură la orice mișcare de-ți e teamă și să-ți faci o cafea în bucătăria aia. și cică de ce nu găteam. abia acum îmi dau seama de ce. că acuma, culmea, la ce bucătărie faină am, am reînceput să gătesc.

să te întrebe proprietara la telefon dacă parchează cineva pe locul ei, în condițiile în care locurile de parcare îs date la mica înțelegere, nu prin cine știe ce împărțiri legale de asfalt.

să vină mă-sa după chirie și să plângă o oră jumate în casa ta că fii-sa s-a îmbârligat cu un terminat. sau să-ți trimită mesaje să te întrebe dacă fii-sa, când s-a întâlnit cu tine, era cu tot cu „parazitul ăla”, încheiat citatul. că mă plătea cineva să fiu ernest la trădați din dragoste.

întrebarea care va dăinui e cine zugrăvește. adevărul e că nu vom ști niciodată. probabil un dorel. știu sigur cine nu-l va plăti.

căldura noastră cea de toate zilele

m-am întrebat toată ziua dacă oamenii știu ce-i aia cod roșu. habar n-au. îs super proști. la peste patruj de grade, după ce-au țipat avertismentele din toate părțile la ei să stea dracului în casele lor, ei au ieșit pe străzi. să bântuie orașul. să mișune prin farmacie.

să nu vă imaginați că aveau nevoie. n-aveau. număr pe degete oamenii care chiar aveau urgențe. se plimbau aiurea, le transpirau picioarele și alunecau excesiv cusăturile de la papuci pe piele, intrau după niște plasturi. un moș a venit după bonilash, care e, pentru cine nu știe, un rahat de rimel pentru creșterea genelor. adevărul e că pe căldura asta, îți trebuie mai mult păr la pleoape. după suplimente de oțet de mere și silimarină. astea nu-s urgențe, îs mofturi.

un individ venit din marea britanie avea hanorac peste tricou. l-am întrebat dacă și-a dat seama că afară-s patruj de grade, și a zis că da, dar abia a aterizat. de la otopeni până la universitate nu știu ce piedică era în calea dezbrăcării. or fi semne de dezbrăcat interzis, da’ eu nu le-am văzut.

o babă, desigur, și-a luat tensiunea că-i era cam rău. uau, da, n-ai vrea să te vântur cu o frunză de brusture?

eu una, dacă stăteam azi acasă, n-aș fi ieșit nici dacă mă plătea cineva. puteam să rămân fără orice în casă, chiar și fără hârtie igienică. o babă mi-a zis că noi, românii, suntem rezistenți la orice, chiar la cutremur de 10 grade. n-am văzut noi cutremur de 10 grade, dar important e că i-am rezista, că suntem un popor dârz în fața naturii, și patruj de grade sunt un rahat, noi trebuie să ne demonstrăm stoicismul.

pur și simplu nu înțeleg ce o fi în capul lor. dacă aveam un câine, nici p-ăla nu-l scoteam să se pișe, mai bine-l lăsam să se pișe pe covoare. nu știu de ce mă mir, că ei așa ies din casă și la minus douășcinci de grade, prin viscol. important e să ieși din casă, să nu amorțești, să nu îți lâncezească oasele între patru pereți. nu contează că riști un leșin pe stradă și-o fractură de șold. grijania mamii lor de senili care se plâng dup-aia la televizor că nu le dă firea răcoare-n autobuz și cheamă ambulanța că au făcut insolație.