doar soare.

am venit acasă. știu să-mi cumpăr cireșe în limba asta, ceea ce nu e mare lucru. e mai cald decât dincolo și n-am aer condiționat, dar cred că voi trăi mai bine decât sub orice aer condiționat. îmi aștept bărbatul acasă cu ciorbă. îl trimit la muncă cu clătite cu brânză și mărar. viața aia care era doar un plan a devenit realitate. reorganizez o casă. în curând voi goli alta ca s-o umplu pe-asta cu mai multe chestii.

am fost la o artmanie. am văzut niște rome frumoși, am văzut niște oameni frumoși care se bucurau de rome mai mult decât toată lumea. lângă ei erau niște copii hateri care nu înțelegeau nimic, dar stăteau în față pentru că așa fac copiii. stau în față, să-i tragă fotografii în poze. așa făceam și eu la vârsta lor, acum o eternitate. am mai văzut niște haken și mi s-au părut oribili. și niște mogwai, la care ne-am dus până mai în față ca să simțim mai de-aproape concertul. m-a șocat că am putut să ajung foarte în față în mijlocul concertului unor headlineri. niciodată n-am văzut așa ceva, mi-a lăsat o oarece dezamăgire. nu-i normal să poți ajunge prin rândul cinci, să vezi lumea dispersată, și aia să fie chestia serii. am văzut concerte în miezul zilei cu mai mult public compactat în fața scenei, n-am înțeles ce-a fost aici, am plecat să dorm.

și-am tot dormit de-am ratat două trupe de sâmbătă, am auzit de la oameni că zeal & ardor ar fi fost minunați, dar eu am dormit și-apoi am mers într-o cramă să mă îndop cu salată de vinete și brânzeturi de-ale zonei, că doar muzica nu trece prin stomac gol. leprous au fost faini, deși în sinea mea mă amuzam că la ediția asta fără mierle împușcate pe post de soliste (artmania avea, totuși, tradiția de mierle împușcate), băiatul cela de la leprous a tot ținut-o pe vocalize subțiri. eh, cinste lui, că mi-a plăcut totuși de el, deși nu e cea mai tipică trupă în preferințele mele. la băiatul care era cap de afiș nici n-am stat până la sfârșit. era prea multă liniște în festivalul ăsta. prea ordine. prea cu reciclare și cafeluțe fancy de 2 jetoane. prea cu pernuțe pe jos. nu așa știam eu artmania. și artmania aia rudimentară de care-mi amintesc eu avea mai multă gălăgie și mai mult public. artmania asta parcă voia doar să-mi amintească ce vârstă am și că-s la un pas de măritiș.

m-am întors pe-un transfăgărășan pierdut în ceață și plin de incompetenți. am ajuns acasă târziu, prin ploaie torențială și autostradă blocată. ca un rezumat al vieții mele în ultima vreme acolo. incompetenți, tunete, fulgere, balamuc. și-acum doar soare. soare cât tot cerul.

Reclame

spre mai bine

îs la un pas de măritiș. devin o doamnă, ce chestie neașteptată în viața asta. dacă m-ar fi întrebat cineva acum un an ce cred despre așa idei, aș fi zis că hah, fii serios, cine mai găsește dragoste și înțelegere în alt om, totul e doar un joc mizerabil de confort și împărțit ratele la doi, și bine, da, am mai văzut oameni care se iubesc, dar cine știe cum au călcat ei în noroc, eu nu pot fi convinsă ușor să las pe oricine-mi iese-n cale să-mi intre cu totul în viață, și vai ce proastă eram, că nici nu știam ce vine peste mine, ia uite-mă acum cum nu mai pot să consider că am o viață doar a mea fără el.

sănătoși să fim. acum nu-s prea, dar mă pun eu pe picioare. mă fac eu bine până mă mărit, cum s-ar zice, numai că nu e așa mult până atunci.

mi-am pierdut respectul pentru niște oameni. niște oameni îmbătrânesc uneori cu iluzia că vârsta îi face demni de respect. dar omenia nu se măsoară în ani. aș avea atât de multe de povestit despre asta, că v-aș scrie zilnic un capitol de roman și la sfârșit aș publica o trilogie, dar mi s-a făcut așa silă de câte-am înghițit, încât prefer să îmi văd de viață și de bărbat și de mutat. valuri pot să fac oricând, am făcut-o de atâtea ori, și niciodată n-am regretat nimic. dar niciodată nu mi-a venit ca acum să scot gălețile de lături. și am din plin. niște oameni nici nu au habar cât știu din ce nu și-a dorit nimeni să știu. deocamdată stau cu securea sub masă. până mă simt în siguranță. n-aș vrea să văd potop în urma mea, dar mi-am mai dorit eu să fim oameni unii cu alții și nu s-a putut, așa că nu-mi mai fac planuri mari cu propria mea atitudine. propria mea atitudine care deranjează, desigur. când vreodată n-am deranjat eu, nici nu mai țin minte. deranjez și când ajung să nu-mi pot respecta propria igienă din cauza unor oameni. iar pe mine n-ar trebui să mă deranjeze nimeni cu nimic, că n-am studii de păreristă, și așa că trebuie să tac. dacă s-ar putea, mi s-ar pune lacăt la gură și-un sac de ciment la gât pe malul unei ape. deocamdată tac. cine știe când m-oi hotărî să-mi scriu memoriile. sper că niciodată, că eu tind spre mai bine.

ce mai fac, de nici nu-mi văd capul

iubesc un bărbat. bărbatUL. gătesc mai des decât am gătit vreodată. fac curat în casă mai des decât am făcut vreodată. și-i bine.

învăț germană. vine un om să mă învețe mai multă germană acasă. voi merge într-un oarece viitor la o instituție acreditată care învață pe oameni germană. e grea, știam la ce mă înham. dar hei, bine că nu tre’ să mă mut în norvegia sau rusia sau japonia. ăia par să aibă limbi mai grele.

citesc cărți. n-am mai găsit de mult o carte care să-mi topească inima. poate pentru că nu mai pun atâta suflet în citit. sau poate n-am nimerit ce trebuie, cine știe. recomandați-mi, că cine știe.

observ oamenii din jurul meu. uneori mă întreb de ce-s prietenă cumva cu unii din ei. îmi dau seama că mă îndrept vertiginos spre atitudinea aia a părinților noștri pe care o judecam toți. ni se păreau suspicioși fără motiv, pretențioși peste măsură, intoleranți cu nimicurile. devin și eu suspicioasă, pretențioasă și intolerantă că am prea multe de făcut cu viața asta ca să mă împiedic de idioțenii care să-mi mănânce timp din partea oamenilor în care am investit încredere. n-am răbdare. am un bărbat de iubit, o limbă nouă de învățat, cărți de citit și-o muncă de muncit. strecurați-vă cum puteți, da’ nu mai faceți gălăgie, că încui prăvălia și dau drumul la câini.