să se facă alții bine, eu sunt deja, mulțumesc

Acum mulți ani mi s-a întâmplat să mă trezesc într-un strat gros de ficțiuni ale unui om apropiat. Asta e, te scuturi de toate, zici că oamenii mai sunt și stricați, încerci să fii mai prevăzător. Pățești din nou și te oprești o clipă să te-ntrebi dacă nu cumva ești prea prost ca să socializezi cu oamenii, că nu distingi între oameni și neoameni.

Nu. Eu îs bine. Și mizeria din oameni n-o să mă facă vreodată să văd altfel oamenii noi din viața mea. Eu îs sinceră cu mine și cu ai mei, și n-o să pot niciodată să pun oamenii sub lupă ca să analizez dacă și ei sunt sinceri sau nu. E apăsător și obositor să gândești urât despre alții, mai ales când nu știi mecanismele urâțeniei. Eu îs bine.

Cumetriile nu mai sunt ce-au fost. Și uneori durează mulți ani până ți se ia pătura groasă de pe ochi.

Din asta n-am să învăț să suspectez răul din oameni. Din asta am să învăț să cer întotdeauna a doua variantă a unei povești, înainte de-a trage o concluzie și de-a susține necondiționat pe cineva. Nu mai susțin pe nimeni. Vino, spune-mi viața ta, plângi pe umărul meu, dar cel pe care mi-l arăți cu degetul va fi și el chemat să-mi spună viața lui, altfel ne învârtim în cercuri cu anii.

Povești de groază în care fantezia nu trăiește doar pe hârtie, acolo unde-i e locul. Povești de groază în care minciunile îi înghit și pe copii, nu numai pe oamenii mari. Povești de groază al căror singur final fericit pare a fi o explicație de ordin medical, altminteri rămân povești de groază.

Nu mai vreau să știu, lăsați-mă în bula mea de bine, să tricotez, să fac prăjituri, să liniște. Alții să-și găsească bulele lor de bine, a mea e ocupată și cu zăvor tras. Și-o să mai deschid ușa la străini, pentru că așa-s eu construită, să cred pe toată lumea, dar satârul va fi în mână de-acum, nu sub masă, unde să uit de el.

7853km

Atât am condus în vacanța aia despre care povestesc atât de târziu. M-a năucit vacanța aia. Și-n bine, și-n rău, deși concluzia de bază e că a fost cea mai frumoasă vacanță pe care puteam s-o facem.

Nu-i puțin lucru să te urci în mașină și să știi doar cam unde vrei să mergi, dar fără planuri concrete. Să te urci în mașină și să nu știi ce te așteaptă, să nu știi unde dormi, până unde ești în stare să conduci, dacă o să fie și mașina în stare, că e un biet Golf 4 trecut de majorat. Planurile le-am făcut cel mult de pe o zi pe alta, dar mai degrabă de dimineață pe seară, în funcție de cum ne trezeam și cum ne simțeam. Planuri prea multe în funcție de vreme nu poți să-ți faci, pentru că soarele e înșelător, vântul apare de nicăieri și nu-ți mai pleacă din oase și ploaia, când începe, poate să țină cu zilele. Și-n contextul ăsta rămâi doar un fir mic de viață-n calea naturii, agățat de-un partener de viață într-o mașină cu doi saci de dormit și niște provizii.

În cele 14 nopți de vacanță, 4 le-am petrecut în mașină. Norvegia e scumpă, ăsta nu-i un secret pentru nimeni. Dar mai mult decât atât, în Norvegia poți să ajungi ușor în zone unde posibilitățile de cazare sunt extrem de limitate. Chiar și-un airbnb decent e peste media cu care suntem obișnuiți, de booking nici nu ne-am atins, și riști să ai cel mai apropiat airbnb decent la o distanță prea mare de ceea ce-ți propui să faci a doua zi de dimineață. De-aia e țara împânzită de campinguri frumos organizate, cu băi comune, dușuri (n-aveam papuci de mers la duș, recunosc că nu le-am folosit ca să nu iau ciuperci la picioare, dușul cu șervețele umede e social acceptabil când e frig), chiar și bucătărie comună. Cabanele din campinguri nu-ți oferă mai nimic în plus, pentru că baia tot afară la comun e, și plătești pe două paturi fără lenjerie mai mult decât pe-un airbnb cu de toate. Așa că în situația asta, ori arunci cu banii pe 4 pereți de lemn. Ori mergi cu rulota, ceea ce durează extrem de mult dacă chiar ai una, dar toate campingurile în care ne-am oprit erau pline de nemți cu rulote, așa că cine știe, poate la bătrânețe facem și de-astea. Ori stai la cort, ceea ce mi se pare complet inutil dacă ai mașină, chiar și o mașină mică. În mașină nu murdărești nimic, doar dai scaunele pe spate, întinzi sacii pe ele și te faci comod și dormi. Un cort bun care să te apere de vântul dinspre ocean e o investiție consistentă, plus că necesită un scurt timp și-oleacă de energie să-l montezi. Și după ce-l iei dimineața din mocirlă (că oricum plouă întruna), îl pui frumos în mașină ca să murdărești totul, nu? Nu. Mașina a fost sfântă.

De fapt din alea 4 nopți de dormit în mașină, 3 au fost în campinguri, dar prima din ele a fost undeva în pustiu în Suedia. Ca s-o iau mai de la început, am condus mai bine de 1000 de km în prima zi, ca să ajungem în nordul Danemarcei, de unde am luat a doua zi un feribot ca să ajungem seara la Oslo, și de acolo am mers spre Suedia, că google maps recomanda mai degrabă mersul la Capul Nord prin Suedia, era mai scurt și pe teren mai lin. Na, și-n Suedia am zis în a treia zi că mergem până nu mai putem. Făceam schimb de locuri la 2-3 ore și mergeam aproape fără pauză. Te odihneai în dreapta, mașina trebuia să meargă. Seara ne-am oprit mai mult din cauza ploii torențiale (Teo zice că el ar mai fi putut conduce), și-am tras mașina într-o parcare de camioane. Singura facilitate era un wc public, ceea ce oricum în Suedia nu-i așa dezgustător ca-n România. La mică distanță de noi, la prima intersecție, era și o benzinărie, de unde puteam să ne luăm inclusiv mâncare caldă, însă un alt obiect aducător de bucurie în vacanța asta a fost micul nostru aragaz de camping (pentru care am luat un bax de butelii, și-am folosit o jumate de butelie), pe care Teo ținea morțiș să-l folosească. Acolo, în parcarea de camionagii, în ploaie. La mică distanță de mâncare gata făcută. Așa că l-am lăsat să se distreze, am pregătit scaunele și sacii de dormit, și a gătit omul meu niște paste cu pesto la borcan și-o conservă de porumb, ceva de vis. Am avut la noi o tigaie (tare bună pentru când ne-am luat burgeri de pește sau tot felul de cârnați), o oală mică în care făceam paste, farfurii de unică folosință, două furculițe, două căni în care să ne facem cafeaua, și alimente neperisabile gen lapte condensat pentru cafea, paste, borcane de pesto și conserve de fasole și porumb, conserve de ton, pungi de nuci, cutii de halva. Sigur că ne-am făcut și pe-acolo cumpărături, sigur că am intrat și prin câte-o cârciumă când exista ocazia, dar noi am plecat de la gândul că o să fim cât mai izolați de lume. Ne-au folosit parțial toate chestiile cu care am burdușit mașina, am și-acum din ele prin cămară, pentru că la ce-ți trebuie pesto când ai unt norvegian și cârnați de ren.

Am zis asta o vreme, dar după câteva zile îmi plângea suflețelul după o salată de roșii. Nu există. Adică există, dar oricât de scumpe ar fi, gust tot n-au. Înțeleg că de nevoie, oamenii trăiesc în frig și numai din pește gras și unt și carne de ren, dar io vin dintr-o parte a lumii unde noaptea și ziua îs termeni destul de constanți în cele 365 de zile ale anului, nu mă pot adapta ușor la planeta lor.

Dintr-o Suedie care e numai o întindere fără capăt de ape negre (n-am înțeles cum sunt apele alea așa de închise la culoare în plină zi) și păduri, am trecut printr-o fâșie de Finlandă din care am înțeles doar că limita de viteză trebuie respectată pentru integritatea propriei mașini. Adică dacă ești într-o localitate, și-ți dă brusc limită 30 deși nu pare să fie nevoie, să știi că urmează o groapă cât tine de mare pe care nici n-o vezi decât dacă chiar respecți limita aia apărută din senin. N-o fi toată Finlanda așa, aia părea un colț mai abandonat de țară orișicum. Și-am mâncat la prima pe stânga, literalmente prima pe stânga cum treci acolo în nordul Suediei granița spre Finlanda. Acolo somonul are gust, și castraveții nu, după cum ziceam. Am spart o farfurie din greșeală, și nu a vrut nimeni să-mi ceară bani pe ea. Așa că mi-am luat cercei de lemn.

Drumul până la Capul Nord e un spectacol. E69 se cheamă. Îți dorești să nu se termine, oricât de obosit de condus ai fi. Mergi pe marginea dantelată a lumii și miroase a beci umed, a frig cu sare, a plante pe care nu le cunoști de nicăieri, și-n jur ai numai apă albastră, cer de-un altfel de albastru și stânci. Rar vreun sat pescăresc. Ca orice sat din nordul Norvegiei, pare pustiu, deși nu e. Și cu cât te apropii mai mult de Capul Nord, cu atât te simți și mai pe altă lume. Vezi cu ochii tăi cum devine vegetația din ce în ce mai rarefiată, cum apar petice de zăpadă și așezările omenești apar din ce în ce mai rar. E un spectacol, dar nu știu eu să-l explic.

Capul Nord e destinația destinațiilor. Ce să zic despre el, e un capăt de pământ care se termină-n mare. Pământul pare curbat altfel. Mai curbat decât de obicei. Era atâta soare de nu-mi dădeam seama cu certitudine unde-i orizontul, doar vedeam că-mi ies pozele șui. Fata de la intrare căreia i-am plătit taxa de parcare era româncă. Până și acolo, băi!

După Capul Nord am mers pe Senja, o insulă tot din nord. Cea mai frumoasă insulă. Norvegienii și popoarele învecinate și-au ales ca destinație turistică spectaculoasă insulele Lofotene, care-s mai în ocean, puțin mai la sud, dar Senja e mult mai frumoasă, și dacă e să regretăm ceva, regretăm că n-am stat mai mult acolo. De pe Senja am plecat pe Vesterålen, alte insule între Senja și Lofotene. Am mers cu un feribot pe care conștientizam din ce în ce mai dureros cât urăsc să merg pe apă, și apogeul urii față de mare l-am simțit dinspre Lofotene spre Bodø, când mă uitam pe geam și vedeam cum alternează imaginea din numai-apă în numai-cer. De-aia am decis înainte de orice alt plan că o să mergem acasă înapoi numai pe pământ.

Am urcat parțial un munte pe Senja, și am urcat complet un munte pe Vesterålen, dar numai după ce ne-am cumpărat haine anti-vânt. Pe Lofotene doar ne-am plimbat, că hainele anti-vânt nu m-ar fi ținut să nu mă zboare vântul în ocean. Nu-i ușor să faci o vacanță în care uneori nu poți să cobori din mașină. Am mai făcut un hiking spre ghețar, iar ăsta a fost cel mai greu, că a fost și lung și alunecos, dar a fost și cel mai generos cu peisaje de-alea de tăiat respirația. În fond, nu vezi oriunde și oricând un ghețar. Noi, ca să fie clar, nu suntem niște oameni extrem de pricepuți la mers prin munți. Mă sperii ușor de mici pericole, ceea ce bănuiesc că e foarte sănătos, mult mai sănătos decât dacă am face-o pe deștepții pe teren nesigur.

Totuși condițiile alea dușmănoase și-au spus cuvântul în ce privea dispoziția mea psihică. E obositor să conduci zilnic și să te cocoți pe tot ce prinzi, n-am putut să fac asta mult timp pe sub nori negri și prin vânt. Simțeam că am putea face mult mai mult dacă n-ar fi vântul după noi mereu (nu m-am apropiat de vreun punct cu vizibilitate mai bună a priveliștii pe muntele de pe Vesterålen, n-am urcat deloc pe munte pe Lofotene, n-am putut la un moment dat nici să punem ulei la mașină din cauza vântului), așa că am verificat prognoza prin restul Norvegiei și am decis să renunțăm la orice urmă de plan, pentru că nu aveam să scăpăm de chinurile meteorologice. Toată lumea din Germania și din România murea de cald la patruj de grade în perioada aia, și eu mă căcam pe mine de frig de fiecare dată când ieșeam din mașină.

Am mai fi vrut să mai facem chestii. Voiam să mergem cu mașina pe șosele spectaculoase mai prin centrul și sudul Norvegiei. Atlantic road-ul ar fi fost fain, dar mi-era teamă că o să mă zboare vântul în ocean. Voiam să mai facem hiking-uri, nu musai de-alea lungi și grele, dar măcar încă vreo câteva. Ceea ce descriu hikerii ca ușor și scurt în Norvegia, pentru mine tot destul de greu a fost, că nu-s obișnuită cu muntele. Mai aveam de văzut pietre și cascade și fjorduri, sigur. Dar voiam să mă bucur de ele, nu să-mi blestem viața prin terenuri alunecoase. Așa că am plecat în Suedia. Unde n-am făcut nimic, doar am condus și ne-am bucurat să mai vedem cer senin. M-am îndopat cu dulciuri și am condus până a fost nevoie să băgăm mașina-n service. Mergea în 3 cilindri în loc de 4, deci nu accelera prea bine și trepida, așa că ne-a dat o pauză forțată cât au reparat-o niște băieți pe lângă Malmö. Eu nici n-aș învinovăți mașina pentru problema asta, ci Suedia, că autostrăzile lor au 3 benzi pentru 2 sensuri, și alternativ primești a doua bandă sau ți se termină a doua bandă pe sensul tău de mers. Atâta au putut. Problema e că pe sensul tău de mers, întotdeauna, dar întotdeauna, banda a doua începe spre un deal. Și suedezii sunt niște oameni foarte speriați la volan, care merg cu vreo 20-30 km sub limita de viteză. Sigur că după ce te țin ăștia cu 80-90 km/h pe-o singură bandă, vrei să accelerezi pe un petic de banda doi ca să și ajungi undeva. Și întotdeauna vei accelera la deal. Ceea ce s-a dovedit a fi obositor pentru mașina noastră. De asemenea, în Suedia te anunță mereu prin indicatoare când îs camere de viteză, ceea ce mi se pare că e împotriva scopului lor.

În timpul ăsta ne-am tot întrebat ce vrem să mai facem, că timp de vacanță mai aveam. Și-am decis s-o luăm cătinel spre casă, cu pauze dese prin locuri simpatice și nu foarte aglomerate. Și-așa am ajuns în Danemarca la parcul de căprioare și la dealul lor de cretă, Møns Klint, și-apoi în Germania la Marea Baltică și la Stonehenge-ul nemțesc, Externsteine. Astea nu fuseseră în plan, dar am ajuns la ele. Am văzut meduze în mare și o familie de fazani lângă o șosea din Danemarca. Mi-am luat o vază frumoasă de la un atelier de ceramică și tablouri cu căprioare și păsări. Ce să și faci când nu mai ești în Norvegia.

Dacă mă caut bine-n conștiință, îs împăcată cu mine și totodată plină de regrete. Împăcată că am văzut atâtea minunății și că am avut parte de-o vacanță de aventurieri. Asta ne-am dorit, până la urmă. Să plecăm de nebuni, să nu avem scopuri precise, să fim în virtutea inerției, și să ajungem la Capul Nord. De-acolo, Dumnezeu cu mila. Am vrut să mergem în inima naturii și să fim departe de orașe, de civilizație, de aglomerație, de oameni, de gălăgie. Să mergem în pustiu și să ne bucurăm de el, ceea ce am făcut din plin. Dar cu regretul că n-am fost rezistenți în fața vremii, că ar mai fi fost atâtea de văzut și de făcut, de parcă încă vreo câteva zile ți-ar fi vreodată de-ajuns să vezi minunăția aia de țară. Și totuși, măcar de-am fi stat mai mult acolo unde ne-a plăcut cel mai mult, adică la Capul Nord și pe Senja. Dar na, astea-s riscurile vacanțelor de aventurieri. Altă dată o să înțelegem mai devreme ce ne dorim, că de data asta am fost pur și simplu copleșiți. Am vrut să facem prea multe, uitând că natura nu-i mereu prietenoasă și că, în ciuda faptului că suntem tineri și plini de viață (cum altfel în primul an de căsnicie), mai și obosim. Or să existe dăți viitoare, de asta suntem siguri.

Am încheiat vara noastră cu postarea asta. Am făcut atât de multe, că mi-a luat aproape 2 luni să-mi povestesc vacanța asta. În curând aniversăm un an de căsnicie, la mulți ani și la multe mii de kilometri nouă!

notițe din vacanțe, partea întâi, Riga

Mă chinui de-o eternitate să-mi scriu memoriile pe blogul ăsta, dar niciodată nu-mi fac timp. Nu că ar interesa mult pe cineva, dar poate vreau eu peste 10 ani să-mi amintesc cum a fost în vacanță în nuștiuce loc și să am material ajutător. Și-am să încep taman cu sfârșitul, adică cu vacanța la Riga, și-apoi promit să mă înham și la povestit ce-a fost cu roadtripul ăla palpitant din Norvegia / Suedia / Danemarca.

Riga e foarte frumoasă. Mergeți la Riga. Eu n-aș fi mers la Riga așa întâmplător, dar am ajuns pentru că Rammstein. În noiembrie ne-am luat bilete la vreo 3 zile după ce s-au pus în vânzare, și bilete disponibile mai erau la Riga, la Barcelona și la Praga. Atât. Că toată lumea hăhăhă, dar ce cauți la Rammstein prin țări random dacă stai în Germania. Voi credeți la biletele la Rammstein îs așa, să ți le poți lua de la intrare, de parcă-i concert underground într-un beci insalubru? Barcelona vara nu-mi doresc, iar Praga e o destinație turistică în care cred că merită să merg doar de dragul de-a vizita orașul. Riga, în schimb, era un loc perfect de mers la Rammstein, pentru că ai mai puține șanse să leșini de cald la Marea Baltică.

Și de concert ce pot ca să mai zic. Spectaculos, cum numai ei știu. N-are sens să mânjesc onoarea trupei cu stângăcia cuvintelor mele. Concertul a fost pe-o insulă în mijlocul unui râu care trece prin Riga, n-am să țin minte în veci cum îl cheamă pe râul ăla. Cu denivelări de teren de toată frumusețea. Puteai să fii mai în față și să vezi fix nimic, iar alții care păzeau gardul să vadă spectacolul perfect. Ne-am tot plimbat și învârtit pe lângă concert, l-am văzut din mai multe unghiuri. Asta mi-a plăcut, că a fost libertate, nu pe sectoare și tribune. Nici nu-s sigură că aveau vreo zonă VIP. Publicul în schimb mi s-a părut sinistru. M-am obișnuit să merg la concerte printre oameni răi, tăt în negru, bocanci grei, ținte, păr vopsit turbat, bijuterii extravagante, danteluțe, geci de piele, plete cât cuprinde, bărbi, cercei, tatuaje, mrrrr!! La Riga am văzut oameni normali. Pardesie roz (și eu aveam geacă roz și credeam că-s excentrică până am ajuns la concert), încălțări de zi cu zi, culori de păr banale, dansuri de zici că ascultau o combinație de muzică populară cu reggae și cu hip-hop (serios, am văzut oameni încercând o horă), unii dintre ei arătau de parcă trebuiau să ajungă la o cumetrie de la țară. N-am văzut măcar un om dând frumos din cap. Zici că a fost concert Rammstein la Tecuci și s-au adunat toți să vadă ce fac ăia, fără să fi auzit de ei înainte.

Ce m-a iritat și mă irită de fiecare dată, la orice concert din lumea asta, e tendința idioată de-a filma. Vezi o mare de cretini cu telefoanele pe sus, incapabili să se bucure de minunăția aia de spectacol, pentru că-s preocupați să filmeze cu telefonul. Prost, mișcat, sunet de rahat, n-or să se uite niciodată la filmările alea, e deja plin youtube-ul de filmări mai bune de la toate concertele, se chinuie minute bune-n șir să nu care cumva să-i atingă prea mult lumea din jur ca să nu le strice filmulețele, nu știu cu ce-i ajută. Cu nimic. E un obicei idiot și sper că există un iad fără concerte pentru oamenii ăia care nu știu să se bucure de ele.

În schimb am văzut tot la concertul ăla cel mai bun foodcourt de la vreun concert la care am fost vreodată. Jur. Aveau de toate. DE TOATE! Am mâncat varză călită cu cârnați și cu sos de mărar după concert, ca să mă-nțelegeți.

În rest Riga e frumoasă. Are o piață centrală extraordinară, de unde poți să îți iei tot felul de chestii delicioase. Pentru acasă mi-am luat niște multă brânză (cu chimen, cu boia și usturoi și încă de-un fel) și usturoi. Mi-am luat usturoi din Riga și l-am cărat cu avionul. Pentru că era usturoi de-ăla cum trebuie, nu usturoiul ăsta din supermarket, de-ți iese mujediu’ albastru din el.

Am murit și-am înviat de extaz la supa rece letoniană, am precizat-o și pe feisbuc. E o supă roz din sfeclă, kefir, ceapă verde, castravete, plus minus niște chestii. Și-am mai murit și înviat la pâinea lor cu usturoi. Pâine de-aia rusească neagră, de secară, frecată cu usturoi și probabil coaptă. Aș fi mâncat-o și-n somn, mă mir că n-am făcut nicio criză biliară. V-am zis că era usturoiul bun la ei.

Au multe clădiri în stil art nouveau și o clădire cu două pisici negre din metal pe acoperiș, de unde o întreagă industrie de suveniruri cu simboluri pisicești, deși într-o săptămână de stat la Riga am văzut o singură pisică. Au cârciumi faine, un mic muzeu al farmaciei, și-un muzeu de istoria medicinei în care poți să vezi un plămân artificial, un câine transplantat pe alt câine mai mare ca să iasă un bicâine, și un câine împăiat care a fost în spațiu. Au un muzeul satului în care te plimbi prin pădure de la o casă veche la alta, și măsura de siguranță a spațiului sunt, desigur, babele care apar de nicăieri prin întuneric și nu răspund la Hello că nu știu decât rusește. Tot din muzeul etnografic (așa se cheamă, nu al satului) am furat câteva mere de lângă o casă. Erau vreo 3 meri cărora li se rupeau crengile de plini ce erau, și erau mere de-alea mici, dulci-acrișoare, cum nu găsești niciodată să cumperi. Lu’ bărbatu-meu i-a fost rușine cu mine, dar l-am obligat să fie complice și i-am dat și lui un măr.

În toată Riga găsești magazin de suveniruri lângă magazin de suveniruri. Am sfârșit prin a nu-mi lua nimic din ele. La prima impresie, au suveniruri drăguțe. Multe motive tradiționale, multe chestii cu pisici, mult chihlimbar. Când le vezi peste tot, în fiecare magazin, te ia lehamitea. Am găsit, în schimb, o tarabă de chestii de ceramică făcute de mâna omului. Mi-am luat o farfurie în formă de floare de mac, am spart-o din greșeală și am mers și am luat alta la fel.

Am mers la un concert de orgă la Domul din Riga. Am fost la muzeul de art nouveau, unde poți să te împopoțonezi kitschos. Am fost la Jurmala, la Marea Baltică, și m-am plimbat prin apă cu blugii suflecați și cu geaca pe mine. Am fost cu liftul într-un turn de biserică, și-apoi am văzut în biserică o expoziție impresionantă de chestii făcute de mâna omului, din care multe țesute, croșetate sau tricotate. Am râs de letonieni că traduc numele străine. Leonardo di Kaprio și Kventina Tarantino. Am băut ceva lichior de hrean sau vodkă cu hrean sau ce-o fi fost aia, la unchiu’ Vania, un restaurant rusesc cu un meniu impresionant de soiuri de caviar. Și-am tot băut, și ne-am și întors acolo ca să mai bem. Am plecat de la un restaurant uzbek fără să plătim, pentru că am pățit taman acolo cea mai proastă servire din univers. Am fi și plătit puținele chestii pe care am apucat să le consumăm într-o oră jumate de zăcut flămânzi la ei pe scaune, ne-am oprit în drum spre ieșire să vedem dacă totuși își amintește cineva că existăm, n-am ieșit alergând, dar am tras concluzia că oamenii ăia îs obișnuiți să le plece clienții, de-aia nu se chinuie să-i oprească. Am găsit un restaurant georgian cu mâncare bună, unde le e frică să-ți dea de mâncare. Orice porție e prea mare, îți dăm puțin. Și cu mult lemongras. Da’ puțină mâncare. Vreau un ceai, vă rog. Da, dar dintr-un ceainic ies două cești de ceai. Ok, e bine. Unu’ mie, unu’ lu’ bărbatu-meu, adică două ceaiuri. Primim un ceai împărțit în două porții mici. Ok, fie.

Mergeți la Riga. Plimbați-vă pe străzi pe jos, că e frumoasă Riga. Ne gândeam să închiriem o mașină să vedem mai mult din bucățica aia de țară, dar au șosele mai proaste și trafic mai dramatic decât în România, așa că am renunțat. Până la Jurmala am luat un tren.

Am vrut să scriu întâi despre vacanța la Riga pentru că vacanța cu mașina în capătul de nord al lumii a fost altfel. Vacanțele la civilizație sunt ușor de povestit și explicat, aia are altă încărcătură emoțională, nu-s sigură că știu s-o pun în cuvinte, dar o să încerc. Cât de curând. Binepa.