Kafka pe malul mării.

Prima carte pe care o citesc din literatura japoneză. Implicit, prima de Haruki Murakami. Superb, genial, n-am cuvinte. Mi-a plăcut la nebunie. Şi e greu să explic de ce. E greu de abordat şi poate fi privită din multe unghiuri, nu e greu de citit şi de urmărit firul naraţiunii, dar e interpretabil şi plin de conotaţii. În mare, e vorba despre 1) un adolescent de 15 ani care fuge de acasă şi trece prin tot felul de aventuri, de la experienţe sexuale de tip oedipian până la atingerea unei graniţe dintre viaţă şi moarte şi 2) un bătrân analfabet cu puteri supranaturale pe care şi le exercită pentru a salva lumea. Mă rog. Îs multe scene ireale dar pe care cu greu le discerni de realitate şi e captivantă cartea. Cam decepţionante îs dialogurile dintre Nakata (bătrânul analfabet) şi Hoshino, un tip întâlnit şi racolat în marea călătorie. Mi s-ar părea exagerat să încerc acum să explic subtraturile cărţii, să zic eu ce transmite şi ce se înţelege din tot SF-ul ăsta. Pentru că fiecare înţelege ce vrea din cartea asta. Puteţi pur si simplu să înţelegeţi că unii adolescenţi au fantezii sexuale cu femei ce le-ar putea fi mama şi pe care chiar ajung să le considere mame. Culmea e că-şi satisfac şi fanteziile sexuale. Mă rog, fiecare cu ce-l doare.

Uneori destinul seamănă cu o furtună izolată de nisip care îşi schimbă cursul neîncetat. Îţi schimbi ritmul de mers, încercând să o eviţi. Furtuna însă se schimbă şi ea, potrivindu-şi pasul după al tău. Schimbi din nou pasul, dar şi furtuna face la fel. Acest lucru se repetă la nesfârşit, ca un dans macabru cu îngerul morţii, chiar înainte de revărsarea zorilor. De ce? Pentru că furtuna nu este ceva fără legătură, venit de departe. Tu însuţi eşti furtuna. E ceva dinlăuntrul tău. De aceea, n-ai decât să te resemnezi şi să păşeşti drept în mijlocul ei, să-ţi aperi ochii şi urechile de nisip şi să o străbaţi pas cu pas. Acolo nu există nici soare, nici lună, nici direcţie, uneori nici măcar timp. E doar nisip fin şi alb, făcut parcă din oase fărâmate, care dansează în înaltul cerului. Imaginează-ţi o astfel de furtună.

Nu există luptă care să pună capăt altei lupte. Lupta creşte în luptă. Soarbe sângele vărsat de violenţă, roade carnea sfâşiată de violenţă şi creşte. Lupta este un organism complet.

***

Mâine, episodul 4 din curs.

Şi cerul se-apropie şi cade pe mine… E bine? E bine!

Anunțuri

2 responses

  1. Superb fragmentul despre destin… ”Tu insuti esti furtuna” e cea mai buna definitie care am intalnit-o pana acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s