Cum se stîrpesc șoarecii de tot

aceasta este o proză scurtă care nu-și are originile în farmacologie, ci în opera domnului arghezi din care se pare că nu-i niciodată târziu să aflu ceva nou. și cum toată lumea știe că arghezi e temelia literară de la care am crescut, că arghezi e pasiunea mea de-o viață, că îl iubesc ca pe-un maestru și ca pe-un bunic plecat prea devreme din mărțișor, ba chiar mulți știu și povestea despre cum am vorbit eu mult și cu patos despre psalmii lui la o oră de română, pentru ca la final să primesc nota 9 de la un profesor care nu mi-a câștigat niciodată simpatia, pe motiv că tema nu era scrisă în caiet, ci pe foi, ei bine, cum toți apropiații mei cunosc asemenea lucruri despre mine, aleks (acest aleks) mi-a adus la cunoștință un text nemaicitit de mine, pe care țin să-l împărtășesc cu lumea. așa că iată:

„Cu toate că de o actualitate imposibil de imitat, subiectul nostru asupra stîrpirii șoarecilor, în sensul că trebuiesc imediat stîrpiți, comportă – vai! – un trecut, un prezent și un viitor; poate chiar că mai multe viitoare decît ne închipuim. Incontestabil mai numeros ca trecutul la răscrucile acestuia cu viitorul, continuu deplasate și mobile, se găsesc prezentul istoric și prezintele gramatical. Ce este, în definitiv, prezentul? El este un timp și trecut și viitor; sau succesiv, un sfert trecut, cu trei sferturi viitor, jumătate și jumătate și trei sferturi trecut cu un sfert viitor, fiecare pătrar de timp devenind ceea ce nu era când încă nu fusese. Dacă m-ar întreba cineva cîte ceasuri sînt și dacă m-aș uita la ornic și aș citi două, ar trebui să mă îndoiesc…

Dar aceste chestiuni sublime, speciale învățămîntului superior și seminarului de literatură, vin în atingere cu stîrpirea șoarecilor numai în treacăt, simplu și pe despărțiturile patetice ale timpului. Aci, prezentul există atâta vreme de cîtă e nevoie ca o etichetă să nu cadă de pe sticla pe care a fost lipită; prezentul durează; el este valabilitatea unui certificat și a unui bilet de abonament.

În trecut, așa dară, șoarecii se prindeau în cursă. Luai o colivie de sârmă cu intrarea pe deasupra și puneai în interior o fărîmă de brînză. Deosebirea între o cursă pentru șoareci și o undiță de prins pește consistă în aceea că momeala stă la undiță pe dinafară; nu mai pomenim că peștele se mănîncă prăjit, fript și în maioneză. De obicei, după ce ai prins șoarecele în cursă, începe să-ți fie frică de el și nu mai știi ce să-i faci: deschizi cîrligul, o iei la fugă și șoarecele pleacă. Nici nu este cel mai bun mijloc de-a stîrpi animalul; de aceea el a și fost abandonat înlocuit cu o cursă științifică, foarte bine judecată, cu galerii și capace scufundătoare, la isprăvitul cărora prizonierul este indicat să moară de înec, în mod automatic și cu agonia scurtă. Singurul inconvenient al acestor construcții consistă în rezultatul că șoarecii nu intră în ele, preferînd să nu se bage, să nu se amestece, ca niște simpli cetățeni, care se mulțumesc să treacă prin fața Poliției pe partea de peste drum. După multe diplome de onoare, medali de aur și recompense, căpătate pentru meritele abstracte ale inginerului născocitor, și această cursă, menită să figureze numai în expoziții, a fost părăsită, ca limba latină, din pricină că șoarecii nu pricepeau mecanismul.

Ce caută omul? El caută un agent de sîrmă, de lemn sau de chimicalii, ca să distrugă șoarecii de tot. De unde această cruzime și această intenție contra naturii, de a extermina un individ, pe care invindu-se pe fața pămîntului, omul, mai mult ca sigur, l-a găsit gata făcut? Foarte simplu: omul se apără ca să se sature singur din avutul lui. Cine fură de la om este numaidecît apucat și pedepsit, fie om fie dobitoc. Pentru șoareci curse și pentru oameni restricții legale. Probabil că experiența legilor ca determina pe inventatori să descopere și pentru șoareci o lege potrivită. Ea este de căutat în seria comandamentelor morale, administrate conștiinței și exploatînd sentimentele de rușine, de remușcare, de părere de rău și de disperare. Cînd șoarecele va fura omului zece grăunțe de grîu, el se va roși de rușine, va închide ochii și se va dispera. Cum, de la disperare la sinucidere este un singur pas, va fi de ajuns să punem la îndemîn șoarecelui bucata de sfoară, cu care se va strangula sau cuțitul ori furculița, în care se va străpunge, năvălind cu toate puterile lui dezlănțuite în tăișul unui dinte sau al unui briceag. Ca să nu lipsim însă economia casnică de uneltele ei, spurcate prin contact prelungit cu instestinele rozătorului (mus, muris) dăm gospodarilor sfatul să puie în locul lor, în părete, însă aproape de nivelul podinei, pentru ca deznădăjduitul să aibă loc să-și facă vînt și să se repeadă perpendicular, cuie cu vîrful în afară. Se obține fără multă greutate acest vîrf ascuțit, bătînd întîi un cui obicinuit în lemn și apoi pilindu-i gămălia. Pilind mai întîi gămălia nu este practic.

Eu aveam un mijloc personal de a stîrpi șoarecii mei. Ca să nu-i stîrpesc, trebuia întîi, ca orice inventator, să-i prind; căci a nu prinde șoarecii este a nu-i stîrpi, ca este chiar a le permite să se înmulțească, acestui animal, indiferent de sex, plăcîndu-i dragostea mult și el neținînd seama nici de monogamie nici de orele la care se poligamilizează.

Mă așezam la o gaură din casă, fără să aleg, știut fiind că la orice gaură corespunde un șoarece negreșit, ca la chioșcurile de ziare un tutungiu. Trebuia deocamdată să verific dacă într-adevăr era o gaură plină cu șoareci. M-am întins pe scaun și am citit, așteptînd 11 luni, interval în care am învățat limba engleză și astronomia. Mi-am mutat apoi scaunul la altă gaură și am așteptat 22 de ani, pînă ce s-a ivit un șoarece care nu putea să iasă, din pricină că de când îl așteptam crescuse enorm și devenise obez. Cu o daltă i-am lărgit gaura pînă la dimensiunile dorite ca să-l prind neapărat, am uns de jur împrejur gaura cu clei, îngrămădit peste un strat gros de ipsos. Calculasem exact: șoarecele va ieși, va intra în celi și ipsos și volumul lui va deveni atît de mare încît nu-i va mai permite să se întoarcă, obligându-l să rămîie prins pe jumătate în propria lui gaură, de unde îl voi tîrî de coadă, de-andaratelea, cu ajutorul unui clește lung, pregătit în odaie, cu mînerul dezinfectat. După alți patru ani nu am mai văzut șoarecele: probabil îmi ziceam că va fi crescut atât de imens încît nu mai poate să circule prin galeria care duce la gaura cu clei.

Partea esențială a pîndirii la gaură este să prinzi șoarecele cu mâna. Principiul experimentat de generații că ce-i în mînă nu-i minciună este perfect valabil și pentru șoareci. Numai să nu te sperii. Căci natura omenească absurdă este așa făcută că aștepți 20 de ani și dacă nu vine, ai uitat ce așteptai. Abia pui mîna pe el și nici n-ai atins șoarecele că i-ai și dat drumul, întocmai ca atunci cînd te slujești de cursă. Cîtă vreme a fost o idee, șoarecele nu te-a impresionat, îndată ce ideea se face șoarece și d-ta te afli cu șoarecele față în față, singuri în tot universul, îți dai seama că ai de-a face cu o făptură care nu atîrnă de tine nici de tradițiile și mîndriile tale, și te lași săgetat în inimă și-l scapi. Un șoarece odată, la mine acasă, a pus pe fugă 14 membri ai familiei, din care unul era profesor de trigonometrie, unul optician și două domnișoare în vîrstă autoare dramatice. Cel care căuta ieșirea cea mai apropiată din apartament, era vărul meu, ofițer de pompieri.

Am abandonat mijlocul cu mîna, ca nu îndeajuns de accelerat și voi descrie acum, domnilor agricultori și proprietari, aparatul cel mai sigur și mai radical de stîrpit șoarecii și șobolanii. A se feri însă localul de cîini, pisici, rațe, curcani și alte viețuitoare domestice utile proprietății. Invenția mea poartă numele de „Mașina infernală”, din cauza unui dar drăcesc încă nelămurit, de-a fi în toate prilejurile infailibilă, dacă este bine întocmită.

Se ia o măslină de mărimea 193 bucăți la kilogram și se pune jos. Ca să stea pe latura priincioasă îi dai drumul de sus și rămîi în punctul pe care și-l alege măslina. Iei o linie pătrată gradată de la zero la 30 centimetri și o așezi vertical pe măslină, cu un capăt pe fruct și cu celălalt capăt în aer. Nu lipești cu nimic. Se mai ia o măslină și se așează încet deasupra capătului din aer al liniei. Mai iei o linie, la fel cu precedenta și o așezi peste a doua măslină, în aceeași poziție. În capul de sus al liniei a doua pui, tot nelipită, o minge de cauciuc cu diametrul de 27 centimetri, adică din cele mai mari – și o lași așa. Sus de tot, peste minge, pui cu gîtul în jos și sprijinită pe minge în dop, o sticlă de un litru înfundată, cu cerneală violetă, aprobată de minister.

Mașina infernală va funcționa ca întotdeauna, precis, în odaia închisă. Șoarecele vine și miroasă măslina. Nici nu e nevoie de mai mult căci mașine infernală a și început să pivoteze din capete și din măslinele situate la încheietur. Întîi cade mingea de jos în sus, cade peste minge sticla, care sare brusc; sare de cîteva ori mingea și de cîteva ori cade sticla, dedesubtul căreia se găsește întotdeauna mingea prin convenție ocultă și sticla sare mereu, pînă ce se sparge de un părete oarecare cu explozie și își aruncă în zece mii de părți conținutul.

Ei bine, șoarecele a fost lovit în ceafă cel puțin o dată cu sticla înfundată: îl recunoști imediat după mersul lui împleticit către gaură, în care se duce, istovit, să sucombe. Admițînd că prin imposibil, nici una din loviturile sticlei n-a parvenit să ia contact cu șoarecele stupefiat, acesta nu va scăpa însă în nici un caz de stropiturile de cerneală violetă ale exploziei finale. Trupul lui va rămâne bălțat violet, ca un tampon cu hîrtie sugătoare și scopul mașinii este atins. Dacă nu moare de tot, șoarecele este cel puțin clasat ca accidentat, echivalentul morții și al stîrpirii. Va mai cuteza el să iasă, înfierat cum se găsește și tatuat cu neant, din gaura lui afară, către alimente și marfă? Răspunsul este categoric: niciodată!”

(Adevărul literar și artistic, 27 ianuarie 1928)

tot în legătură cu arghezi, dina mi-a comunicat că domnul cărtărescu, despre care nu am cine știe ce părere, în afară de aceea că nostalgia e un volum excepțional, ei bine, domnul cărtărescu a vorbit mult și cu pasiune despre cimitirul buna-vestire ca fiind cea mai super carte a literaturii române din perioada interbelică, ceea ce mă bucură mult.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s