cum ne restructurăm societatea?

mă frământ în sinea mea, ca toată lumea, pe marginea ororii. n-am stare și n-am liniște. și caut soluții, și nu le găsesc. hienele aruncă mâța moartă în poarta vecinului, apar conspirații, apar teorii, apar speculanți de pe urma durerii altora, se transformă totul în circ. ieșim în stradă vineri. nici nu știu ce cerem. cerem de toate. spitale, civilizație, demisii, arestări. aruncăm cu acuzații în conducerea tuturor instituțiilor. în șefii instituțiilor care trebuiau să controleze la timp, în primari, în miniștri, prim-miniștri, președinți, patriarhi, directori, șefi, generali. iar ei încearcă doar să-și salveze pielea, să-l bage pe altul în căcat, pentru că le e frică. pentru că nu-s demni de statutul de ființă umană, d-apăi de funcțiile pe care le dețin. unul nu-și asumă vina. și dacă și-o asumă, tot ne pișăm pe el, că știm că o face doar ca să câștige simpatie și aprobare și spălare de imagine. e prea târziu. nimic n-o fie suficient. nicio condamnare, nicio pedeapsă, niciun strop de sânge din vreun vinovat. le așteptăm, că ne vrem morții răzbunați, ne vrem libertatea și siguranța cu prețul ăsta. dar e prea puțin oricum.

hai să o luăm de jos. linșăm pe cine prindem, dar hai să nu uităm detaliile. societatea n-o să schimbe cu atât. hai să o luăm de la viața de zi cu zi. hai să nu mai dăm șpagă polițistului care vrea să ne ia carnetul că ne-a prins cu o bere-n alcoolmetru. hai să nu ne mai trimitem copiii la pregătiri la profesorii de la clasă, ca să-l facem să-i pună numai 10 deși copilul tot nimic nu are-n cap. hai să nu ne mai certăm cu farmacista care ne explică că antibioticul nu se ia pentru răceală. hai să nu mai dăm șpagă la doctor, ci să-i arătăm dovada de donație a unei sume de bani către un fond de modernizare a spitalului în care ar vrea și el să-și facă treaba bine. hai să nu ne mai ducem cu o cutie de bomboane la toate secretarele nefutute, numai de dragul de-a le câștiga prețioasa atenție. hai să nu mai dăm bani la cerșetori, fie că-s boschetari la colț de stradă, fie că-i ditamai proiectul de aur al singurului fericit din țară, care n-a îndrăznit să dea ochii cu durerea și revolta noastră.

că degeaba țipă mă-ta acuma pe la televiziuni că statul ne omoară copiii, dacă mă-ta e aia care s-a dus cu mănuși fine la profesorul tău de mate ca să te primească în grupa lui de încă 6 elevi și să te învețe subiectele de la teză. că degeaba țipă tac-tu în fața camerelor că poliția nu-și face treaba, dacă atunci când s-a tamponat cu altu-n trafic i-a dat câțiva lei ca să nu piardă timpul cu procese verbale. că degeaba vrei tu o românie nouă, dacă ai impresia că miza pescuitului e să prinzi monstrul din loch ness, în loc să-ți dai seama că monstrul cunoaște cele mai întunecate cotloane, pe unde n-o să-l prinzi niciodată. rămâi la peștii mici. rămâi la o viață normală. asumă-ți-o. responsabilizează-ți-o. gândește-te cum să faci să fii corect. cât mai corect. cât mai bun în ceea ce faci. și abia când o să-ți poți analiza viața din toate unghiurile, să zici că da, tu chiar nu contribui la rahatul general, tu chiar n-ai pus un capăt de ață pe groapa de gunoi, abia atunci o să ai societatea aia la care visezi. până atunci ne vom da cu capul de pereți la marile tragedii, fără să ne dăm seama că marile tragedii se nasc din micile noastre compromisuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s