a explodat mămăliga și acum cresc mucegaiuri pe ceaunul uitat în chiuvetă

se stinge valul de solidaritate, se stinge revolta, și-s prea puțini care se mai agață de ea. fiecare se îndreaptă într-o direcție fixistă, ba pro sau anti biserică și prea fericitul ei conducător, ba împotriva parlamentului, ba împotriva președintelui, ba unii împotriva altora în joaca de-a liderul străzii. prea puțini rămân cu mintea la cei care se sting de pe o zi pe alta, dar în numele lor ne construim imagini, ne cerem drepturi fără legătură (pancarte împotriva legilor împotriva câinilor, ftw), și totul devine un mare rahat macabru. pe care decid să nu-l mai urmăresc decât cu jumătate de ochi, cu un sfert de ochi, cu vreo transparență de pleoapă peste ochii închiși, căci mă îngrozesc la mizeriile care apar în fiecare clipă.

după ce niște sfințe fețe au declarat că biserica e pe treaba ei, nu se bagă acolo unde tinerii se distrau pe muzica satanei, după ce mai declară și cea mai sfântă față că tinerii trebuie să meargă la biserică, nu la club, răsare din neant savatie baștovoi care face petiții online ca să transformăm colectivul în paraclis. și cel mai mult mi-a plăcut cum scrie că patriarhia are bani să cumpere spațiul, dar frumos ar fi să-i fie donat. și-așa ar face ei un paraclis ca să devină ăla un loc de pelerinaj pentru rockeri.

președintele, altă sfântă față, uită că a fost ales pe post de cartof, că voturile pentru el au fost antivoturi pentru opozantul lui, de fapt, și aruncă o poză cu ciolanul în mijlocul gloatei. și cât timp ăia admiră poza cu ciolanul, răsar din negură niște oameni bine aleși, dar nu musai de popor, care să discute nimic la masă cu șefu’, cât să nu creadă cineva că iohannis nu-și dă interesul. între timp, oamenii cer schimbarea clasei politice, ăhăhă, da’ putem noi să stăm în stradă toată viața, să ne punem corturi și să ne mutăm acolo, să facem fasole la ceaun pe gazonul din rond, să ne construim o altă viață pe asfaltul capitalei, să creștem și să ne înmulțim și să murim acolo, că n-or să plece capul în fața noastră. un val de revoltă entuziasto-dureroasă stins la primul gând rațional, la prima acțiune cameleonică a cartofului pe care l-am ales.

în plus, nevastă-sa, care se plimbă ca o adolescentă siropoasă prin toată lumea după iubitul ei soț, a adoptat poziția struțului și a uitat că e primă doamnă. e primă doamnă doar peste granițe.

oamenii șeruiesc poze cu becali la care scriu cum e el un om bun, adevărat creștin, care ajută primul pe oricine poate.

oamenii merg la concert la loredana care cântă cu cotabiță un cântec în memoria victimelor. cotabiță, aparent, s-a ridicat din groapă ca să cânte la groapa altora. și orice idiot anonim compune câte un cântec în memoria colectivului, doar ca să aibă și el un cântec ascultat de toată lumea, că e o ocazie pe care n-o poate rata.

chiar și rockerii consideră că e ok să faci concerte caritabile. că da, îmi zburdă inima-n mine, abia aștept să mă duc în fața unei scene, indiferent de scopul ei, după toată povestea asta de coșmar.

conspiraționiștii nu dorm niciodată, citesc aberații despre cum focul a fost pus, au fost mai mulți morți și cineva i-a ascuns într-un beci, etc, etc. nici nu mă țin nervii să le citesc pe toate.

tot felul de oameni fac tot felul de liste cu ce-i nevoie prin spitale. nici nu apuci să le verifici. unii nici nu-și dau seama ce citesc. revista kamikaze scria pe feisbuc că-i nevoie, printre altele, de ketamină. o fi, nu zic nu, da’ cine crezi că ți-o dă? așa, de dragul eroismului.

niște bieți părinți au fost trimiși în bruxelles în loc să fie trimiși la viena. să te plimbi prin europa ca să-ți cauți copilul ars, care se zbate să nu moară, e o chestie pe care nu cred că vrea nimeni s-o experimenteze. mulțumiri statului român.

între timp, din tot rahatul ăsta general, mă gândesc din când în când ce s-o alege de viețile ălora care-or supraviețui. îmi ridic probleme de etică. eu dacă aș fi arsă în stare critică sau gravă pe-un pat de spital acuma, cât m-aș bucura dup-aia că am fost salvată? că da, normal, medical vorbind, trebuie să te zbați până la ultima șansă a fiecărui pacient. da’ mă întreb așa, ca proasta, ce viață o fi aia, mutilat fizic și psihic. ce viață o fi aia în care toți te privesc cu milă. ce fel de om mai poți fi dacă-n ochii tuturor ești o victimă. sau o curiozitate, în scenariile macabre ale vânătorilor de senzațional. că nu pot să nu mă întreb chestia asta. e tranșant și oribil să gândesc așa, da’ dacă te eliberezi puțin de lanțurile emoțiilor de-acum, îți dai seama că e o dilemă cumplită. situația e simplificată totuși de faptul că ei oricum mor. că atâta poate știința, să ni-i țină puțin în viață în asemenea situații, cât să apucăm să ne luăm rămas bun de la ei. n-ai cum să salvezi un om cu insuficiență organică sistemică. n-ai cum. nici dacă-l trimiți în cel mai științifico-fantastic spital din lume.

sper din suflet ca cei care sunt stabili să aibă forța să treacă peste chinurile astea. între timp, toți idioții trec cu tractorul falselor emoții peste tragedia lor. toți idioții se urcă pe movilele de pământ ale mormintelor colectivului ca să fie văzuți de cât mai multă lume. și cred că asta ar trebui să doară mai mult decât tragedia în sine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s