doar soare.

am venit acasă. știu să-mi cumpăr cireșe în limba asta, ceea ce nu e mare lucru. e mai cald decât dincolo și n-am aer condiționat, dar cred că voi trăi mai bine decât sub orice aer condiționat. îmi aștept bărbatul acasă cu ciorbă. îl trimit la muncă cu clătite cu brânză și mărar. viața aia care era doar un plan a devenit realitate. reorganizez o casă. în curând voi goli alta ca s-o umplu pe-asta cu mai multe chestii.

am fost la o artmanie. am văzut niște rome frumoși, am văzut niște oameni frumoși care se bucurau de rome mai mult decât toată lumea. lângă ei erau niște copii hateri care nu înțelegeau nimic, dar stăteau în față pentru că așa fac copiii. stau în față, să-i tragă fotografii în poze. așa făceam și eu la vârsta lor, acum o eternitate. am mai văzut niște haken și mi s-au părut oribili. și niște mogwai, la care ne-am dus până mai în față ca să simțim mai de-aproape concertul. m-a șocat că am putut să ajung foarte în față în mijlocul concertului unor headlineri. niciodată n-am văzut așa ceva, mi-a lăsat o oarece dezamăgire. nu-i normal să poți ajunge prin rândul cinci, să vezi lumea dispersată, și aia să fie chestia serii. am văzut concerte în miezul zilei cu mai mult public compactat în fața scenei, n-am înțeles ce-a fost aici, am plecat să dorm.

și-am tot dormit de-am ratat două trupe de sâmbătă, am auzit de la oameni că zeal & ardor ar fi fost minunați, dar eu am dormit și-apoi am mers într-o cramă să mă îndop cu salată de vinete și brânzeturi de-ale zonei, că doar muzica nu trece prin stomac gol. leprous au fost faini, deși în sinea mea mă amuzam că la ediția asta fără mierle împușcate pe post de soliste (artmania avea, totuși, tradiția de mierle împușcate), băiatul cela de la leprous a tot ținut-o pe vocalize subțiri. eh, cinste lui, că mi-a plăcut totuși de el, deși nu e cea mai tipică trupă în preferințele mele. la băiatul care era cap de afiș nici n-am stat până la sfârșit. era prea multă liniște în festivalul ăsta. prea ordine. prea cu reciclare și cafeluțe fancy de 2 jetoane. prea cu pernuțe pe jos. nu așa știam eu artmania. și artmania aia rudimentară de care-mi amintesc eu avea mai multă gălăgie și mai mult public. artmania asta parcă voia doar să-mi amintească ce vârstă am și că-s la un pas de măritiș.

m-am întors pe-un transfăgărășan pierdut în ceață și plin de incompetenți. am ajuns acasă târziu, prin ploaie torențială și autostradă blocată. ca un rezumat al vieții mele în ultima vreme acolo. incompetenți, tunete, fulgere, balamuc. și-acum doar soare. soare cât tot cerul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s