astăzi mă autodenunț

am avut o discuție cu bărbatu-meu despre cum arată viitorul meu. învăț germană, învăț. dar chiar vreau tot farmacie comunitară? nu vreau ceva mai cu moț? nu că ar fi avut vreo nuanță întrebarea lui, cât așa, să înțeleagă cum de vreau, că-n București nu mi-a priit deloc viața în farmacia de parter de bloc.

și de fiecare dată când îmi aduc aminte de cum mi-a fost 3 ani într-o farmacie, mă ia cu nervi și stomac strâns. când ești tânăr și naiv, ai impresia că înțelegi cum merg lucrurile. auzi de la toată lumea că la lanțuri e rău, că ai targeturi și vine o proastă care a terminat ase-ul și te învață doar să vinzi și tre’ să pleci capul în fața ei. dar ce nu afli de la nimeni, că nu vorbește nimeni despre asta, e că nu-ți garantează nimeni că într-un cuib independent de lanțuri ești ferit de mizerii. și dacă nu te obligă o duduiță cu figuri să vinzi suplimente hepatoprotectoare, pățești să te oblige vreun farmacist să vinzi benzodiazepine sau antibiotice. și de bine ce-ai ajuns să lucrezi cu muci la nas din facultate în buricul târgului, afli că mulți din jur își îndrumă babele drogate înspre tine, ca să nu se mânjească singuri de ilegalități. ba mai mult, după mobilizare de colectiv, după foc la cur și forțe unite, când impunem legea în fața lăcomiei, capeți și-un iz de vinovăție, că din cauza uneia ca mine, mai cu gura mare și eroism întru corectitudine, de-aia se „pierd clienți”. se pierd clienții, când angajatul nu vrea să facă compromisuri. clienții, la rândul lor, învățați de-o viață să li se permită orice, nu reacționează cu prea mult bun-simț când sunt brusc refuzați. că-s clienți. plătesc. cum adică nu-i dai? dar plătește! unde ți-e conducerea supremă, fetițo, că tu n-ai înțeles în ce te-ai băgat!

mă-ntreb și-acum cum de-am stat 3 ani într-o farmacie în care era mereu mizerie. că femeile de serviciu n-aveau numai atribuții de curățenie. făceau de toate, cărau și aranjau baxuri de le ieșeau ochii uneori. așa că puneam mâna pe cârpă și ștergeam praful în locul lor, că nu-mi puțea munca. dar apreciau șefii asta? nu, că era ca și cum li se cuvenea. chit că nu toate farmacistele făceau asta. era o alegere personală să ai grijă de cum arată o farmacie, și dacă o făceai nu primeai o vorbă bună pentru asta. dar uneori nu mai răbdam, că mi-era mie silă să mă duc să iau ceva plin de praf, să-i aduc omului să-i zic că-i bun, și să arate de parcă-i expirat.

nu știu nici până azi cum de nu se sesizează nimeni cu privire la ce face fiecare farmacie cu medicamentele expirate. că n-am văzut un dulap special, un spațiu clar delimitat, cum prevede legea. și n-am văzut nici vreo firmă care să vină să adune ce expiră, ca să fie distrus. am văzut medicamente aruncate pur și simplu, deși o lume întreagă încearcă să ferească mediul înconjurător de poluarea cu substanțe medicamentoase. eh, nu și noi.

de stricat se stricau toate. când ți-era lumea mai dragă, nu mai mergea tastatura. sau imprimanta. sau monitorul. sau casa de marcat. sau aerul condiționat. sau centrala. practic, cam orice funcționa pe bază de curent electric mai crăpa din când în când. și de vină eram noi, proastele care nu știam să le folosim, nu faptul că erau vechi de când lupul cățel, și că nu-s făcute să existe 4 generații. și nu trebuia să mă enervez. orice, dar să nu mă enervez. că dacă aveam o coadă până-n stradă și mergea doar un calculator din 2, trebuia să zâmbesc frumos în timp ce lumea moare în fața mea. dar cum să nu te enervezi, când defecțiunile astea erau ceva devenit uzual și nimeni nu era dornic să investească în îmbunătățiri?

orice, numai să nu mă enervez. oricâte nedreptăți trebuia să suporți din partea pacienților sau șefilor sau colegelor, când se trăgea linie la final de zi, mai vinovat era ăla care se sufoca, decât ăla care-i punea ștreangul la gât. tactica de aur era să ignori. chiar și ca șef. să ignori când angajatul nu are timp nici să se pișe, să ignori când una muncește singură în timp ce alta stă degeaba pe undeva, să ignori când angajatul e jignit sau amenințat de vreun nebun, să ignori când îs sărbători legale, că vrei să faci iventar, să ignori cam tot, banul să vină, și-al dracu’ să fie ăla care nu vrea să vândă orice. cel mai iubit angajat e ăla care nu suflă, nu zice nimic, și eventual nu gândește, ca să fie marionetă la tejghea.

nu-i apă destulă pe dunăre să spele locul ăla. nu-s mulți cei care știu exact despre ce loc e vorba și nu-l voi numi. poate vă întrebați cum termină cineva facultatea cu medie peste 9.5 și acceptă ilegalități. de-aia mă autodenunț. că am făcut compromisuri. mi le regret și-o să mi le regret încă multă vreme. de ce-am stat? de teamă că sar din lac în puț. din dorința de-a îndrepta singură ce pot. din prostie. dintr-un oarece orgoliu de-a nu ajunge în mult-detestatele lanțuri de farmacii. de ce n-am vorbit niciodată despre asta? că am așteptat să mă liniștesc. că n-am vrut să scriu cu nod în gât, la cald, despre cât de nedreaptă e lumea și cum m-am zbătut eu ca o vitează. nimănui nu-i pasă. eu respir liniștită că am scăpat de ei, și invers. când încă fierbi de supărare, îți tună prin cap gânduri de erou. să reclami, să faci pe dracu-n patru. să le arăți tu lor. să le vrei răul. m-am detașat de asta. scriu asta doar ca avertisment pentru alții care poate cad în aceeași capcană ca mine. când simți că îți face rău, caută-ți un colac de salvare. nu sta să-și bată joc de tine unii care se cred mai deștepți doar pentru că ei îți dau ție un salariu, fără să înțeleagă că nici el ca angajator n-ar face bani fără angajații pe care-i are, și că trebuie să existe comunicare între părți, nu doar impuneri sau revolte.

e așa ușor de zis. dacă m-ar fi întrebat cineva dacă-s dispusă să înghit căcaturi sau să ezit când vreau să-mi scriu demisia, aș fi zis că în veci, nu, corectitudine până la moarte. o laie, băi. că uneori ești și prost, nu doar erou.

revenind la ce vorbeam cu bărbatul. vreau tot farmacie comunitară? da, băi, vreau. vreau să văd și cum e la alții bine. și cum e legea lege. și cum îs oamenii politicoși, și nu aruncă cu o sacoșă în tine că nu le dai antibiotic. chiar vreau să văd cum e să fiu respectată pentru anii mei de școală. nu vreau să rămân cu impresia că farmacistul e doar vânzător la tejghea. și dacă nu mi-o plăcea, mai vedem, viața-i lungă.

Reclame

2 responses

  1. Intr-adevar oamenii sunt mai educati si respectuosi, dar cateodata si absurzi in pretentiile lor. Si in plus ai sanse mari sa ai niste colege pta, doamne la varsta a doua, nemultumite de salariu care fug de munca si de reslonsabilitate ca dracu de tamaie…

  2. dar nemții în sinea lor, contrar legendelor, așa-s. veșnic nemulțumiți de salarii și nu-s niciodată dispuși să facă mai mult decât au stabilit de la bun început. pe de altă parte, nu e ca și cum doamnele de prin farmaciile românești îs numai soare, că nici n-au cum altfel. eu eram acră de la 25 de ani în mediul ăla. și oamenii îs absurzi peste tot în oarece măsură. asta nu mă sperie acum, deși probabil o să am niște șocuri culturale când o să ajung să muncesc. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s