Psalmii lui Radu Vancu

Atâta s-a scris deja despre ei și eu nici măcar n-am citit toate recenziile pretențioase scrise de oameni mai experimentați în vorbe scrise decât mine, și probabil că ei împreună au împlinit deja de mult același număr de cuvinte pe care Radu le-a folosit pentru psalmii lui.

Și-i drept, așteptam cu inima la gât să citesc un volum de psalmi proaspeți, odată pentru că există-n lumea asta atât de puțină poezie sinceră și omenească și din care înțelegi ce-a vrut să spună poetul oricât de nepriceput într-ale poeziei ai fi, fiindcă poetul e mai ales om cu suflet întins pe tavă, nu poet în sensul pretențios al cuvântului, ci om cu superputerea cuvintelor frumos înșiruite. Și-i mare lucru, sper că vă dați seama, să poți citi volumele de poezii ale unui om, să plângi de-adevăratelea noaptea în singurătate la unul din ele, și să simți că-l cunoști pe omul ăla de parcă și-ar fi împărțit vreodată vodka cu tine, iar asta doar pentru că nu s-a furișat niciodată după cuvinte, ci le-a folosit tocmai ca să se expună cu toate ale lui. Și de fapt pe Radu l-am văzut prin vreo două librării, și-am împărțit cu el niște proteste, iar astea nici măcar în același oraș.

Și-apoi cum să nu aștept cu inima la gât să citesc niște psalmi proaspeți, când primele poezii citite voluntar și conștient au fost psalmii lui Arghezi, când aveam nici 9 ani și eram singură acasă, abia ajunsă de la înmormântarea unui coleg cu buze și unghii violet închis. Și psalmii ăia m-au liniștit atunci în singurătatea post-traumatică, sau măcar mi-au distras atenția pentru o vreme.

Am citit cartea asta și m-am simțit de parcă am privit pentru o clipă Dunărea. Atâta frumusețe și armonie, în ciuda malurilor înecate de murdărie. Psalmii lui Radu Vancu definesc tot acest Radu Vancu, așa cum l-am înțeles din tot ce-a scris până acum. Nu-i nevoie să vezi sau să cunoști un Radu Vancu pentru a presupune, citindu-l, că de sub o pojghiță luminoasă de Sebi-fericire și Cami-fericire, răzbat prin crăpături fascicule întunecate de tristeți. Și asta-i bine, Radu, căci o pojghiță perfect netedă și luminoasă nu poate fi decât falsă. Și poate că ăsta e cel mai frumos mod de-a nu te lăsa pradă întunericului din tine, tocmai așa, purtându-l ca pe cea mai de preț calitate a ta, înșirându-ți-l la gât ca pe mărgele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s