ce mai fac, de nici nu-mi văd capul

iubesc un bărbat. bărbatUL. gătesc mai des decât am gătit vreodată. fac curat în casă mai des decât am făcut vreodată. și-i bine.

învăț germană. vine un om să mă învețe mai multă germană acasă. voi merge într-un oarece viitor la o instituție acreditată care învață pe oameni germană. e grea, știam la ce mă înham. dar hei, bine că nu tre’ să mă mut în norvegia sau rusia sau japonia. ăia par să aibă limbi mai grele.

citesc cărți. n-am mai găsit de mult o carte care să-mi topească inima. poate pentru că nu mai pun atâta suflet în citit. sau poate n-am nimerit ce trebuie, cine știe. recomandați-mi, că cine știe.

observ oamenii din jurul meu. uneori mă întreb de ce-s prietenă cumva cu unii din ei. îmi dau seama că mă îndrept vertiginos spre atitudinea aia a părinților noștri pe care o judecam toți. ni se păreau suspicioși fără motiv, pretențioși peste măsură, intoleranți cu nimicurile. devin și eu suspicioasă, pretențioasă și intolerantă că am prea multe de făcut cu viața asta ca să mă împiedic de idioțenii care să-mi mănânce timp din partea oamenilor în care am investit încredere. n-am răbdare. am un bărbat de iubit, o limbă nouă de învățat, cărți de citit și-o muncă de muncit. strecurați-vă cum puteți, da’ nu mai faceți gălăgie, că încui prăvălia și dau drumul la câini.

Anunțuri

am și uitat că am un colț de internet de când am atâta liniște-n suflet, dar acum îmi beau o cafea, mă chinui cu o germană pe care nu știu când oi ajunge s-o înțeleg și ascult o muzică italiană care-mi amintește că am cărți necitite în italiană. cine știe, poate cândva.

am uitat de realitatea înconjurătoare, vorbesc mai rar cu oamenii, nu știu de ce arde țara-n jurul meu, nu mai dau atâta importanță tâmpiților cu care sunt nevoită să interacționez, nu știu nimic despre nimic, știu doar că am cel mai minunat bărbat și zilele săptămânii sunt doar o umplutură a vieții până vine iar acasă-n weekend. mă întreb câteodată de ce e o marți sau miercuri și ce fel de zile-s astea. la ce-mi trebuie. mă întreb seara de ce am o jumătate de pat pustie. dar astea nu-s zvâcniri de tristețe, nici pe departe, e doar un dor cu care ne-am învățat să trăim câteva zile pe săptămână.

îs fericită. cred că se vede. îs fericită că a apărut cândva din negură bărbatul ăsta care a scos din mine atâta dragoste de care nici nu-mi imaginam că-s în stare. n-am nicio temere, nicio îndoială, nicio strângere de inimă. îs doar fericită.

m-am scufundat într-o fericire, îmi vine să mi-o scriu în frunte deși e atât de evidentă, o eman chiar și-n situații în care poate ar trebui să separ aspectele diferite ale vieții, dar ce rost mai au alte aspecte ale vieții când fericirea asta m-a copleșit și mi-a acaparat existența. și-a venit ca un tăvălug, așa cum vine orice fericire ideală. și când crezi că entuziasmul e să-ți fugă pământul de sub picioare, entuziasmul e de fapt să ai tot pământul sub picioare ca semn de siguranță și liniște nemaiîntâlnite nicicând, și-abia apoi să ți se mai clatine puțin echilibrul în fața constatării că da, iată, se poate și așa, cu liniște. fără umbre și anxietăți. ca între niște oameni care se știu de două vieți. și când îți vine să întrebi în glumă ce mă fac eu cu tine, de fapt te întrebi ce m-aș face eu fără tine.

nu înțeleg ce alt scop în viață ar fi de importanță mai mare decât fericirea. nu mai înțeleg. nu m-am gândit niciodată, dar acum, pusă-n fața faptului împlinit, îmi dau seama că pentru asta vreau să trăiesc. pentru fericirea asta. nu pentru orice fericire. cine nu mai crede-n fericire să plece capul și să aștepte tăișul sabiei că nu merită mai mult decât pedeapsă capitală pentru atrocitatea de-a nu lupta pentru un astfel de scop.