de la ruine la magnolii amare

îmi amintesc vag că am fost într-un concediu frumos. că am fost la bruxelles să-mi revăd o prietenă dragă cu care să-mi povestesc viața pe muzică sârbească. că am vrut să mâncăm la un restaurant congolez din care nu nimeream să fugim când am văzut că focul încă n-a ajuns la ei și carnea pare crudă și împuțită. că mă salutam cu forțele armate pe stradă, pentru că forțele armate sunt prietenii noștri. că m-am simțit ca acasă într-un oraș străin care e ca un bucurești mai curat și mai frumos. că mi s-a tăiat respirația prin biserici minunate. că mă opream ca o turistă să beau o bere în fața vreunei minunății doar ca să mă bucur și atât. că a trebuit să trec prin securitate ca să intru în palatul justiției și l-am întrebat râzând pe un polițist ce n-ar trebui să am în geantă, iar el mi-a zis că am voie să am un cuțit, însă nu un pistol. dar eu știu încă de la lilin că atunci când în viață nu te mai descurci cu pumnul și cuțitul, trebuie să recurgi la pistol. că un polițist m-a invitat să bem împreună când iese din tură. că mi-a încurcat vântul părul și mi-a scuturat oboseala din minte.

apoi îmi amintesc că am fost să-mi văd țara. țara asta de care nu mă satur, oricât de oribil sună pentru unii dintre voi. țara asta absurdă și haotică. în care casele săsești au fost date țiganilor pentru voturi în gloria nouăzecistă a pesedeului. în care ungurii nu știu să-ți vorbească dar se străduiesc, deși legenda spune că nici coca cola nu-ți dau dacă ești român, dar pe care îi admir că-s gospodari și au porți de lemn atât de frumos sculptate. în care mi-am înfășurat inima în ruinele cetăților și-n bisericile fortificate. în care ieși din cea mai spectaculoasă salină a țării, din turda, în care, altminteri, am paralizat de frica adâncimilor, și te duci apoi într-un oraș țiganizat în care există un singur restaurant pe terasa căruia stau niște gherțoi și ascultă manele la maxim din mașina cu portierele deschise. și mergi zeci de kilometri până la un oraș mai decent în care reușești să mănânci. fie el târgu mureș, fie el odorheiu secuiesc. țara asta în care întâlnești niște americani veniți la 70 și ceva de ani să viziteze și să cunoască oameni și culturi. oameni frumoși cu povești de film american, care-ar merita povestite cândva, dar poate nu chiar acum.

și-apoi te trezești într-o dimineață dintr-un vis cu magnolii. și dintre toate visele cumplite și terifiante care ți-au înghețat vreodată inima, ăsta se dovedește a fi cel mai tulburător. e mai tulburător să te visezi alături de un suflet drag, ronțăind magnolii, decât să visezi noaptea un cap de om sub masă, cu sânge șiroind. și te trezești aruncându-te iar cu capul înainte. cu nebunie a început și cu nebunie ne sabotăm. și te vezi la un concert goran bregovic debitând izbucniri de entuziasm cu kalașnikov pe fundal. și te trezești visând cu ochii deschiși cum te vei plimba într-o fustă cu maci printr-o pădure sau pe-un mal de dunăre. și te trezești în prag de nou plan născocit într-un moment de tulburare, pe-un teren de instabilitate și dor. și pragul e-o prăpastie al cărei fund nu reușesc să-l ating, deși încerc din răsputeri, dar zac în derivă, aștept. încerc să înțeleg, să accept. să judec, să mă enervez. să găsesc drumul ăla care să nu mă mai arunce din extaz în agonie. dar e, desigur, o altă nebunie. ce e aia context normal și ce e aia liniște. ce e aia dezvăluire dureroasă de sinceritate și ce e aia dispariție din peisaj. ce e ăla un deznodământ și de ce-l inventăm. știu doar ce e aia extenuare. și până la noi definiții, voi adormi cu bella ciao pe fundal, sperând la somn fără vise și așteptând oficializarea îmbătrânirii încununate cu bețivăneli și veselie, ca să-mi ascund sub preș zbuciumul.

rezidențiatul, un alt fel de studenție

acum niște vreme am decis că rezidențiatul pe care-l fac mă nemulțumește prin dezorganizare și l-am înghețat timp de vreo 5 luni. că nu mi se părea normal să fiu chemată 7 ore pe zi la spital, și-acolo să mi se spună că nu am nimic de făcut (pentru că nu cunoaștem fișa postului) și că să citesc o carte de specialitate. cărți citesc oriunde, la orice oră, nu-mi trebuia program impus pentru lectură, într-un spațiu mic și supraaglomerat de colegi rezidenți. nu mi se părea normal nici să mă duc zilnic la spital și să iau același salariu ca alți colegi de la alt spital, de la aceeași specializare, care se duceau doar după pontaj, o dată pe lună. am preferat să iau o pauză ca să nu mă cert cu nimeni. și am schimbat spitalul când am revenit. știu că e șocant că n-am făcut scandal când îmi venea să fac, dar hei, am și eu momentele mele.

recunosc, spitalul la care sunt acum mi s-a părut mai fain. cel puțin la farmacie mi-a plăcut. e un colectiv prietenos. ți se dă ceva de făcut. nu te simți chiar inutil pe fața pământului.

totuși, de ceva vreme am început să mergem pe secții. sfânta medicală. cu o doamnă doctor care ne arată pacienți, ne explică cum au ajuns, ce analize aveau, ce li s-a dat, cum au evoluat. ne arată oamenii, vorbim cu ei, ne uităm prin fișele lor. desigur, nu contribuim cu nimic, că deși se presupune că suntem plătiți ca să contribuim cu păreri și informații, realitatea e că ne ducem să învățăm chestii pe care ar fi trebuit să le știm. partea medicală la farmacie, am mai zis-o, e ca și cum n-ar fi. un incompetent la fiziologie și-un incompetent și mai mare la patologie. s-a ales praful de noi.

rolul farmacistului clinician nu e foarte clar pentru multă lume. dar în linii mari, ar trebui să fim de ajutor medicului în stabilirea unui tratament în funcție de multiplele afecțiuni ale bietului om, să evităm interacțiunile pe cât posibil, și na, cam asta, să jonglăm cu medicamentele în așa fel încât să nu-i facem mai rău. desigur, asta nu se întâmplă, că atunci când am încercat să subliniez interacțiunea majoră dintre rifampicină-izoniazidă și clopidogrel, inițiativa mea a fost stârpită fără drept de apel, așa că am băgat capu-ntre umeri și-am înțeles că farmacistul e un rahat în ploaie.

dar, mai nou, farmacistul rezident nu e un rahat în ploaie doar în fața medicului. farmacistul rezident e un rahat în ploaie și în fața asistentelor. căci atunci când doamna doctor nu ajunge din motive care nu mă privesc și pe care nici nu le judec, suntem plasați sub aripa atotștiutoare a unei doamne asistente care ne cheamă să învățăm să luăm tensiunea cu tensiometrul clasic. ca și cum am terminat cam tot ce era de știut despre specializarea noastră, și e cazul să ne distrăm cu un stetoscop plimbat din urechile ei în urechile noastre. mâine-poimâine ne cheamă să ne învețe să punem și-o branulă, că cine știe când ne trebuie. problema nu e că nu ne-ar folosi să luăm și noi o tensiune, că presupunem că vine apocalipsa și dispar tensiometrele electronice (care, desigur, sunt mult mai proaste decât finețea urechii de asistentă). problema e că din studente nu ne scotea. am corectat-o de vreo 3 ori. rezidente, nu studente. i se părea tot aia. ne-a întrebat în ce an suntem. anul 2. din câți? din 3. ah, așa puțin?! stupefacție. cam da, super puțini ăia 5 ani de facultate și încă 3 de rezidențiat, mult mai puțini decât o postliceală. mă duc să-mi torn cenușă-n cap că n-am făcut destulă școală, pardon.

ne-a spus că oricum e super important să știm să luăm o tensiune, că a văzut ea o fază odată când cineva l-a rugat chiar pe un farmacist șef să-i ia tensiunea și ăla nu știa. sunt convinsă că nici nu știa să-și bage stetoscopul în urechi. și eu am văzut zeci de asistente care vin să-mi ceară fără rețetă diverse antibiotice pentru roșu-n gât, explicându-mi că și ele lucrează în domeniu. ajungem să ne întrecem în care breaslă-i mai proastă în activități care nu-s ale lor? sper ca data viitoare să colaborez cu o infirmieră care să mă învețe să schimb un scutec, că și schimbatul scutecelor e super important. e extrem de complicat să vrei să nu ajungi ca un dorel care e și instalator, și zidar, și zugrav, și electrician, și inginer, și șefu’ la bani, și amantu’ la femei. e extrem de complicat să vrei să fii nișat pe bucățica ta, s-o înveți p-aia și să fii bun la ea. aproape că n-ai voie.

stau prost cu nervii, sufăr de mine, da. e din cauză că am prea puțină școală. școala vieții, evident.

you fucking people make me sick

am petrecut săptămâna dintr-un misticism în altul. de la mistica revolverului căpitanului, scrisă și citită de tatiana niculescu, la mistica lebedelor în control.

despre mistica revolverului nu voi spune nimic, căci ce mai e de spus, voi citi cartea și voi râde din nou că legionarii, cu jandarmeria în calea lor, s-au zbătut, dar au reușit să boteze câteva zeci de prunci. sau că un muribund plimbat cu targa, cu ultima suflare sângerândă de tbc-ist, făcea propagandă legionară prin sate ca ultimă dorință. ce să mai fie de zis.

despre swans pot spune că a fost halucinant. o frumoasă transă a zgomotului. și dacă ieșeai ocazional din transă, puteai să observi cum michael gira își ceartă acoliții din trupă și cum dă ochii peste cap a nemulțumire. că așa e el, veșnic nemulțumit. the fucking people make him sick. știam, l-am mai văzut.

despre oamenii de la concert pot spune mai multe. am fost în apropierea unor cocoși care se îmbrânceau ocazional, n-am înțeles de ce. țărani, nu le-ajungea aerul. adevărul e că am avut aer cu porția, la cât de mulți am fost. desigur că michael gira le-a atras atenția, ce fraieri, nu știau că dacă nu stai cuminte la el la concert, vine și te trage de ureche.

n-am înțeles ce-i asta cu dopuri de urechi/căști la concert. stai în primele rânduri cu niște dopuri de spumă fosforescente și te protejezi ca un delicat de agresiunile muzicii. la ce căcat ai mai venit. du-te mai în spate dacă nu suporți să-ți mute boxele organele. de când s-a propagat sensibilitatea asta excesivă? dar nu cumva e și ora cam înaintată și-ți strici programul de somn?

peste tot unde mă duc, numa sensibilități. chiar și la muncă. recitesc titlul și aprob.