drame cotidiene despre cum să eviți imbecili când închiriezi o casă

acum 2 ani m-am grăbit în viață ca să fug de cămin, că-mi ajuseseră 5 ani de băi comune și o tanță care țipa pe holuri după ce spăla wc-urile „căca-v-ați lângă tata!” și-am nimerit într-o garsonieră din popești care nu era cea mai minunată casă, dar era totuși o casă la bani puțini.

reînnoire de contract? ce-i aia? declararea contractului, pe vremea când exista? hah, cine-a auzit de asta? (eu, acum, în noua casă, de exemplu.)

să te trezești într-o dimineață dat afară prin telefon fără nicio explicație e minunat. „nu te grăbesc, dar dacă se poate, cât mai repede, că nici în seara asta n-am unde dormi”.hai că dormi cu mine-n pat, nu-i problemă. sau tu în pat și eu pe preș.

să stai la parter pe față și să-ți pui singur rolete-n geam ca să nu te vadă toți vecinii când stai în chiloți în casă e minunat. dar apoi să ți se reproșeze că ți-ai scos roletele și ai lăsat găuri în termopan e fix problema altcuiva, că doar nu era să las investiții în casa altuia după dat afară prin telefon.

să n-ai voie să pui tablouri pe pereți într-un cui, ca orice om normal, și să ai voie doar să le lipești cu bandă dublu adezivă, e la fel de minunat. chiar dacă ți se strică tablourile când le scoți și banda aia nu se mai curăță decât cu tot cu perete, întrebarea care rămâne e cine trebuie să zugrăvească. ăia care mi-au dat chestii de pus pe pereți. dina și aleks stoicovici, cine altcineva. hai, întrunire cu bidineaua-n mână.

să ai un rahat de frigider în care ți se strică mâncarea și să cumperi, ca o proastă, altul din banii tăi, e iarăși minunat. că plătești casa cu tot cu utilități, dar îți mai faci singur utilități.

să ai niște rafturi deasupra patului care se lasă de la cărți și riști să mori cu alea-n cap și să fie nevoie să le scoți și să îți cumperi dulapuri.

să n-ai cuier în casă și să trebuiască să-ți pui singur.

să ai un aragaz cu un furtun de gaz prost racordat, care tremură la orice mișcare de-ți e teamă și să-ți faci o cafea în bucătăria aia. și cică de ce nu găteam. abia acum îmi dau seama de ce. că acuma, culmea, la ce bucătărie faină am, am reînceput să gătesc.

să te întrebe proprietara la telefon dacă parchează cineva pe locul ei, în condițiile în care locurile de parcare îs date la mica înțelegere, nu prin cine știe ce împărțiri legale de asfalt.

să vină mă-sa după chirie și să plângă o oră jumate în casa ta că fii-sa s-a îmbârligat cu un terminat. sau să-ți trimită mesaje să te întrebe dacă fii-sa, când s-a întâlnit cu tine, era cu tot cu „parazitul ăla”, încheiat citatul. că mă plătea cineva să fiu ernest la trădați din dragoste.

întrebarea care va dăinui e cine zugrăvește. adevărul e că nu vom ști niciodată. probabil un dorel. știu sigur cine nu-l va plăti.

Anunțuri

căldura noastră cea de toate zilele

m-am întrebat toată ziua dacă oamenii știu ce-i aia cod roșu. habar n-au. îs super proști. la peste patruj de grade, după ce-au țipat avertismentele din toate părțile la ei să stea dracului în casele lor, ei au ieșit pe străzi. să bântuie orașul. să mișune prin farmacie.

să nu vă imaginați că aveau nevoie. n-aveau. număr pe degete oamenii care chiar aveau urgențe. se plimbau aiurea, le transpirau picioarele și alunecau excesiv cusăturile de la papuci pe piele, intrau după niște plasturi. un moș a venit după bonilash, care e, pentru cine nu știe, un rahat de rimel pentru creșterea genelor. adevărul e că pe căldura asta, îți trebuie mai mult păr la pleoape. după suplimente de oțet de mere și silimarină. astea nu-s urgențe, îs mofturi.

un individ venit din marea britanie avea hanorac peste tricou. l-am întrebat dacă și-a dat seama că afară-s patruj de grade, și a zis că da, dar abia a aterizat. de la otopeni până la universitate nu știu ce piedică era în calea dezbrăcării. or fi semne de dezbrăcat interzis, da’ eu nu le-am văzut.

o babă, desigur, și-a luat tensiunea că-i era cam rău. uau, da, n-ai vrea să te vântur cu o frunză de brusture?

eu una, dacă stăteam azi acasă, n-aș fi ieșit nici dacă mă plătea cineva. puteam să rămân fără orice în casă, chiar și fără hârtie igienică. o babă mi-a zis că noi, românii, suntem rezistenți la orice, chiar la cutremur de 10 grade. n-am văzut noi cutremur de 10 grade, dar important e că i-am rezista, că suntem un popor dârz în fața naturii, și patruj de grade sunt un rahat, noi trebuie să ne demonstrăm stoicismul.

pur și simplu nu înțeleg ce o fi în capul lor. dacă aveam un câine, nici p-ăla nu-l scoteam să se pișe, mai bine-l lăsam să se pișe pe covoare. nu știu de ce mă mir, că ei așa ies din casă și la minus douășcinci de grade, prin viscol. important e să ieși din casă, să nu amorțești, să nu îți lâncezească oasele între patru pereți. nu contează că riști un leșin pe stradă și-o fractură de șold. grijania mamii lor de senili care se plâng dup-aia la televizor că nu le dă firea răcoare-n autobuz și cheamă ambulanța că au făcut insolație.

rezidențiatul, un alt fel de studenție

acum niște vreme am decis că rezidențiatul pe care-l fac mă nemulțumește prin dezorganizare și l-am înghețat timp de vreo 5 luni. că nu mi se părea normal să fiu chemată 7 ore pe zi la spital, și-acolo să mi se spună că nu am nimic de făcut (pentru că nu cunoaștem fișa postului) și că să citesc o carte de specialitate. cărți citesc oriunde, la orice oră, nu-mi trebuia program impus pentru lectură, într-un spațiu mic și supraaglomerat de colegi rezidenți. nu mi se părea normal nici să mă duc zilnic la spital și să iau același salariu ca alți colegi de la alt spital, de la aceeași specializare, care se duceau doar după pontaj, o dată pe lună. am preferat să iau o pauză ca să nu mă cert cu nimeni. și am schimbat spitalul când am revenit. știu că e șocant că n-am făcut scandal când îmi venea să fac, dar hei, am și eu momentele mele.

recunosc, spitalul la care sunt acum mi s-a părut mai fain. cel puțin la farmacie mi-a plăcut. e un colectiv prietenos. ți se dă ceva de făcut. nu te simți chiar inutil pe fața pământului.

totuși, de ceva vreme am început să mergem pe secții. sfânta medicală. cu o doamnă doctor care ne arată pacienți, ne explică cum au ajuns, ce analize aveau, ce li s-a dat, cum au evoluat. ne arată oamenii, vorbim cu ei, ne uităm prin fișele lor. desigur, nu contribuim cu nimic, că deși se presupune că suntem plătiți ca să contribuim cu păreri și informații, realitatea e că ne ducem să învățăm chestii pe care ar fi trebuit să le știm. partea medicală la farmacie, am mai zis-o, e ca și cum n-ar fi. un incompetent la fiziologie și-un incompetent și mai mare la patologie. s-a ales praful de noi.

rolul farmacistului clinician nu e foarte clar pentru multă lume. dar în linii mari, ar trebui să fim de ajutor medicului în stabilirea unui tratament în funcție de multiplele afecțiuni ale bietului om, să evităm interacțiunile pe cât posibil, și na, cam asta, să jonglăm cu medicamentele în așa fel încât să nu-i facem mai rău. desigur, asta nu se întâmplă, că atunci când am încercat să subliniez interacțiunea majoră dintre rifampicină-izoniazidă și clopidogrel, inițiativa mea a fost stârpită fără drept de apel, așa că am băgat capu-ntre umeri și-am înțeles că farmacistul e un rahat în ploaie.

dar, mai nou, farmacistul rezident nu e un rahat în ploaie doar în fața medicului. farmacistul rezident e un rahat în ploaie și în fața asistentelor. căci atunci când doamna doctor nu ajunge din motive care nu mă privesc și pe care nici nu le judec, suntem plasați sub aripa atotștiutoare a unei doamne asistente care ne cheamă să învățăm să luăm tensiunea cu tensiometrul clasic. ca și cum am terminat cam tot ce era de știut despre specializarea noastră, și e cazul să ne distrăm cu un stetoscop plimbat din urechile ei în urechile noastre. mâine-poimâine ne cheamă să ne învețe să punem și-o branulă, că cine știe când ne trebuie. problema nu e că nu ne-ar folosi să luăm și noi o tensiune, că presupunem că vine apocalipsa și dispar tensiometrele electronice (care, desigur, sunt mult mai proaste decât finețea urechii de asistentă). problema e că din studente nu ne scotea. am corectat-o de vreo 3 ori. rezidente, nu studente. i se părea tot aia. ne-a întrebat în ce an suntem. anul 2. din câți? din 3. ah, așa puțin?! stupefacție. cam da, super puțini ăia 5 ani de facultate și încă 3 de rezidențiat, mult mai puțini decât o postliceală. mă duc să-mi torn cenușă-n cap că n-am făcut destulă școală, pardon.

ne-a spus că oricum e super important să știm să luăm o tensiune, că a văzut ea o fază odată când cineva l-a rugat chiar pe un farmacist șef să-i ia tensiunea și ăla nu știa. sunt convinsă că nici nu știa să-și bage stetoscopul în urechi. și eu am văzut zeci de asistente care vin să-mi ceară fără rețetă diverse antibiotice pentru roșu-n gât, explicându-mi că și ele lucrează în domeniu. ajungem să ne întrecem în care breaslă-i mai proastă în activități care nu-s ale lor? sper ca data viitoare să colaborez cu o infirmieră care să mă învețe să schimb un scutec, că și schimbatul scutecelor e super important. e extrem de complicat să vrei să nu ajungi ca un dorel care e și instalator, și zidar, și zugrav, și electrician, și inginer, și șefu’ la bani, și amantu’ la femei. e extrem de complicat să vrei să fii nișat pe bucățica ta, s-o înveți p-aia și să fii bun la ea. aproape că n-ai voie.

stau prost cu nervii, sufăr de mine, da. e din cauză că am prea puțină școală. școala vieții, evident.