nici eu n-am trăit în comunism

citesc o carte înfiorătoare, scrisă pe ton hazliu, despre cum era să trăiești în comunism. știu că n-am apreciat-o niciodată prea mult pe doamna ioana pârvulescu, dar îmi scot pălăria în fața cărții pe care-a editat-o (relativ) recent, în care tot felul de oameni povestesc tot felul de întâmplări din epoca de aur.

de fiecare dată când îi dau maică-mii cărți din posesia mea să le citească, rămân acasă la galați, și ei i se pare normal, că cică acolo e tot acasă pentru mine. da, cu excepția că nu mai e decât spiritual. și deși râd de ea și-i scot în glumă ochii că-mi fură cărțile, m-am oferit să-i împrumut și această carte pe care o citesc fascinată și-n fiori de groază. și-a zis că nu, mersi. de ce să-și amintească ea de comunism? de cozile oribile la care era trimisă, fiind cea mai mică din casă? de ziua în care s-au bulucit oamenii peste ea la un magazin și unul a împins-o cu stomacul într-o bară de metal de-a vomitat pe loc din cauza impactului? de făcut teme la lumânare? de sărăcie și teroarea de-a avea miliția-n casă în orice moment (că doar tataia era un rebel și n-a fost nicicând membru de partid)? nu, mersi, așa ceva chiar nu vreau să citesc și să-mi amintesc.

dar vedeți, pentru mine, născută după revoluție, e ceva nemaipomenit să citesc despre frig și stat la cozi, despre consecințele suferite după câte-o remarcă interpretată ca fiind împotriva mărețului conducător sau mărețului partid, despre minunea de-a obține câte-un album de muzică nonconformistă sau despre munca agricolă făcută-n timpul școlii.

și știam toate astea, că doar nu-s o noutate pentru nimeni, numai că n-am cum să nu mă minunez a mia oară la astfel de istorisiri. după multe alte cărți oribile despre deportări și violențe, cartea asta despre viața liniștită a fiecăruia e la fel de oribilă ca toate celelalte. că habar n-am ce-i mai rău. să mori în câteva luni de muncă forțată la canal, să îți ia partidul casa, vacile, livada și hectarele de pământ și să te mute forțat la mama dracului ca să te chinui de la lingura de lemn, sau să trăiești pur și simplu așa, în virtutea inerției, într-un sistem infect (și să fii și conștient de asta) și din care n-ai cum să scapi. zi de zi, decenii la rând. fără să ai măcar speranța că se termină vreodată. nu știu ce-i mai rău.

între timp mi-am mai comandat o carte despre comunism în blocul de est al europei, primii ani de după război și tot ce-a însemnat asta. abia după ce-am comandat-o mi-am dat seama că are vreo 800 de pagini și acuma mă uit la ea și mă scarpin în cap. ce fac cu viața mea. îs farmacistă, nu dau doctorat în istoria comunismului, ce-a fost în capul meu.

acum trăim timpuri mult mai frumoase de liberă exprimare. și liberă gândire. și libertate absolută în orice. timpuri pe care uneori nu le apreciem la adevărata lor valoare. cum ar fi când mă enervez pe o proastă care nu înțelege de ce morfina rămasă de la ta-su răposat trebuie returnată. și de ce nu-și primește banii înapoi. și de ce se distruge morfina aia, că și-așa se găsește greu. și de ce nu poate ea s-o doneze undeva. pentru că da, în vâltoarea generozității, unii se gândesc să doneze morfină.

un șuvoi de lavă

„Înainte de-a ataca Uniunea Sovietică, Hitler i-a spus aghiotantului său că vor avea de dus cel mai greu război, fiindcă nu luptă împotriva unei armate, ci a unei ideologii. Și acum e la fel. Cum să lupte rațiunea împotriva iraționalului? Ceea ce nu înțelegem e următorul lucru: terorismul este irațional, iar ceea ce este irațional nu poate formula obiective de ordin rațional. După cum pe diavol nu poți să-l saturi oricât i-ai da să mănânce, nici pe teroriști nu-i îmblânzești oricâte pretinse cereri le-ai satisface. Clar? Și atunci ce e de făcut? Privesc deseori în mine însumi, cu infinită oboseală, mă uit și la oamenii care vor să trăiască normal, să se bucure de viață, de faptul că sunt sănătoși, vor să călătorească, să se distreze, să aibă copii și să-i crească. Nu li se cuvin toate acestea? Cer ei oare prea mult? Nici vorbă! Și totuși, în fața echipelor morții, a îngerilor exterminatori care lovesc din senin, dincolo de orice motivație, dorințele de acest tip sunt ridicole. Vii cu titirezul în fața unei torpile, vii în șpilhozen în fața zmeului acoperit de solzi? Ridicol! De aceea, acum mai mult ca niciodată este mare nevoie de credință în Dumnezeu. Dar nu comodă și pioasă, ca să ne spălăm sufletul cum ne spălăm picioarele în bideu după o zi de alergătură, ci ascensională, prin care urcăm la fel de sus pe cât de jos coboară ceilalți în groapa demenței. Cu cât va fi terorismul mai dement, cu atât credința va trebui să fie mai înflăcărată. Nu există soluție împotriva răului. Știu ce spun. De aceea îmi vine să râd în hohote de prostia lumii raționale și civilizate. Habar n-are că și-a așezat tronul pe un abis. Dar dacă încerci să-i explici lucrul acesta, îți râde în nas, te disprețuiește, te marginalizează. Atunci tu te înfurii, simplu, nu-i așa? Potirul rugăciunii se sparge, lacrimile icoanelor se usucă, un șuvoi de lavă arde iazurile binecuvântate ale sufletului.”

(Dan Stanca – Noaptea lui Iuda)

despre cărți proaste și țâțe bolnave

am citit o carte de ilf și petrov. cărțile de ilf și petrov sunt peste tot, mă așteptam să fie ceva rău în ele din principii hipstărești de literată. consider că tonul ăla hazliu, vesel, comic, satiric pe alocuri, n-are ce căuta în literatura rusă. literatura rusă mi-e dragă numai când e dramatică. ce m-a dezamăgit cel mai mult e substratul bolșevic pe care probabil cei mai mulți îl ignoră. niște bărbați caută moștenirea unuia din ei, comoara dintr-un scaun, care face parte dintr-o duzină de scaune. toată cartea e despre cum mai găsesc câte-un scaun, niciodată pe ăla cu comoara-n el. la final aflăm că altcineva a spart întâmplător scaunul și-a găsit comoara, neștiind a cui e, și a fost investită în modernizarea unui club de ceva. uitați minunea, comoara a fost folosită pentru popor, e a tuturor acum. uau. ce capodoperă literară sovietică, m-a uns pe suflet.

la farmacie a venit un băiat, pe care scria că e dac liber din berceni, să țipe și să-njure că să-i dăm mai repede bepanthen unguent, căci îl ustură tatuajul din care se înțelegea că e dac liber din berceni. sau vreun tatuaj alăturat. am primit chiar ofertă de tatuaje gratis din partea dânsului, era un dac liber destul de generos. numai noi eram neprietenoase și refuzam să-i punem la dispoziție „tussine, regenoane, distonocalm”. etica profesională nu ne lasă să ajutăm dacii liberi în scopuri recreative.

în altă zi, o babă (pardon, tata m-a învățat să zic o doamnă-n vârstă), mi-a arățat cu nonșalanță țâțele. din considerente medicale, desigur, căci ochiul meu de expertă a trebuit să decidă un tratament potrivit pentru rănile făcute pe sub țâțe de la nepurtat sutien, neigienizat corespunzător și frecat piele pe piele multă vreme. lucru care nu-i așa deranjant, oamenii au probleme de tot felul, de-aia sunt acolo, să le explic cu ce să se facă bine, și eventual să le explic că sutienul e ok și săpunul e și el ok. sfaturi de specialist, vorba aia. ce m-a șocat, totuși, nu a fost cazul în sine. sau țâțele de babă. sau rănile de sub țâțe. ci atitudinea dimprejurul țâțelor, căci doamna în vârstă venise atât de senină și zâmbitoare, de zici că era cel mai firesc lucru de pe pământ. am tot auzit că există oameni exhibiționiști la farmacii, din lipsă de timp și bani să meargă la medic, dar mă așteptam să vină mai spășiți, mai jenați de problema delicată. da’ ce atâta pudoare, tralala, uite-mi țâțele!

în curând plec în lume, la casa mea. entuziasm. abia aștept să-mi scriu scrierile de pe covorul zebră.