rezidențiatul, un alt fel de studenție

acum niște vreme am decis că rezidențiatul pe care-l fac mă nemulțumește prin dezorganizare și l-am înghețat timp de vreo 5 luni. că nu mi se părea normal să fiu chemată 7 ore pe zi la spital, și-acolo să mi se spună că nu am nimic de făcut (pentru că nu cunoaștem fișa postului) și că să citesc o carte de specialitate. cărți citesc oriunde, la orice oră, nu-mi trebuia program impus pentru lectură, într-un spațiu mic și supraaglomerat de colegi rezidenți. nu mi se părea normal nici să mă duc zilnic la spital și să iau același salariu ca alți colegi de la alt spital, de la aceeași specializare, care se duceau doar după pontaj, o dată pe lună. am preferat să iau o pauză ca să nu mă cert cu nimeni. și am schimbat spitalul când am revenit. știu că e șocant că n-am făcut scandal când îmi venea să fac, dar hei, am și eu momentele mele.

recunosc, spitalul la care sunt acum mi s-a părut mai fain. cel puțin la farmacie mi-a plăcut. e un colectiv prietenos. ți se dă ceva de făcut. nu te simți chiar inutil pe fața pământului.

totuși, de ceva vreme am început să mergem pe secții. sfânta medicală. cu o doamnă doctor care ne arată pacienți, ne explică cum au ajuns, ce analize aveau, ce li s-a dat, cum au evoluat. ne arată oamenii, vorbim cu ei, ne uităm prin fișele lor. desigur, nu contribuim cu nimic, că deși se presupune că suntem plătiți ca să contribuim cu păreri și informații, realitatea e că ne ducem să învățăm chestii pe care ar fi trebuit să le știm. partea medicală la farmacie, am mai zis-o, e ca și cum n-ar fi. un incompetent la fiziologie și-un incompetent și mai mare la patologie. s-a ales praful de noi.

rolul farmacistului clinician nu e foarte clar pentru multă lume. dar în linii mari, ar trebui să fim de ajutor medicului în stabilirea unui tratament în funcție de multiplele afecțiuni ale bietului om, să evităm interacțiunile pe cât posibil, și na, cam asta, să jonglăm cu medicamentele în așa fel încât să nu-i facem mai rău. desigur, asta nu se întâmplă, că atunci când am încercat să subliniez interacțiunea majoră dintre rifampicină-izoniazidă și clopidogrel, inițiativa mea a fost stârpită fără drept de apel, așa că am băgat capu-ntre umeri și-am înțeles că farmacistul e un rahat în ploaie.

dar, mai nou, farmacistul rezident nu e un rahat în ploaie doar în fața medicului. farmacistul rezident e un rahat în ploaie și în fața asistentelor. căci atunci când doamna doctor nu ajunge din motive care nu mă privesc și pe care nici nu le judec, suntem plasați sub aripa atotștiutoare a unei doamne asistente care ne cheamă să învățăm să luăm tensiunea cu tensiometrul clasic. ca și cum am terminat cam tot ce era de știut despre specializarea noastră, și e cazul să ne distrăm cu un stetoscop plimbat din urechile ei în urechile noastre. mâine-poimâine ne cheamă să ne învețe să punem și-o branulă, că cine știe când ne trebuie. problema nu e că nu ne-ar folosi să luăm și noi o tensiune, că presupunem că vine apocalipsa și dispar tensiometrele electronice (care, desigur, sunt mult mai proaste decât finețea urechii de asistentă). problema e că din studente nu ne scotea. am corectat-o de vreo 3 ori. rezidente, nu studente. i se părea tot aia. ne-a întrebat în ce an suntem. anul 2. din câți? din 3. ah, așa puțin?! stupefacție. cam da, super puțini ăia 5 ani de facultate și încă 3 de rezidențiat, mult mai puțini decât o postliceală. mă duc să-mi torn cenușă-n cap că n-am făcut destulă școală, pardon.

ne-a spus că oricum e super important să știm să luăm o tensiune, că a văzut ea o fază odată când cineva l-a rugat chiar pe un farmacist șef să-i ia tensiunea și ăla nu știa. sunt convinsă că nici nu știa să-și bage stetoscopul în urechi. și eu am văzut zeci de asistente care vin să-mi ceară fără rețetă diverse antibiotice pentru roșu-n gât, explicându-mi că și ele lucrează în domeniu. ajungem să ne întrecem în care breaslă-i mai proastă în activități care nu-s ale lor? sper ca data viitoare să colaborez cu o infirmieră care să mă învețe să schimb un scutec, că și schimbatul scutecelor e super important. e extrem de complicat să vrei să nu ajungi ca un dorel care e și instalator, și zidar, și zugrav, și electrician, și inginer, și șefu’ la bani, și amantu’ la femei. e extrem de complicat să vrei să fii nișat pe bucățica ta, s-o înveți p-aia și să fii bun la ea. aproape că n-ai voie.

stau prost cu nervii, sufăr de mine, da. e din cauză că am prea puțină școală. școala vieții, evident.

Anunțuri

tot cu medicamente, altă viață n-am

e și asta o treabă, să te duci la munte și să vezi numa camera de hotel și sala de conferințe.

am fost la un eveniment cu farmaciști, că doar ce altceva puteam să fac. am luat-o și pe mama să învețe medicamente, că nu strică nimănui vreodată să-și facă niște educație despre sănătate. un domn doctor ne ridica de pe scaune să ne pună să facem exerciții de dezmorțire a oaselor în grup. un domn ginecolog se arăta stingherit de faptul că vorbește despre sănătatea vaginului. am câștigat la o tombolă o umbrelă în formă de inimioară.

știam că la evenimente sponsorizate lumea se bucură de mâncare și prăjituri și băutură. am aflat că lumea se bucură de orice. chiar și de mostre la tot felul de suplimente care poate nu le trebuie. și, mai ales, de pliante. de parcă n-ar mai avea ce gunoi să arunce din casă. de parcă n-ar fi ușor doar să afli informația, fără să mai cari acasă pungi întregi de maculatură. n-am să pot să pricep.

există, mai nou, gingko biloba efervescent de la o firmă al cărei nume mi-e și jenă să-l menționez, că nu inspiră nicio fărâmă de încredere. sigur e plin de extract natural comprimatul ăla. și fitocomplexul nu e nicicum afectat. și uau, fâsâie. și chimia, dă-o dracului.

tot în sfera firmelor de suplimente aprobate la futu-i mă-sa pe la ministerul agriculturii, o tânără duduie a spus despre un produs de la firma pe care o reprezenta că „are un studiu clinic făcut în afară, acum niște ani”. studiul clinic, când îl ai, vrei să-l freci pe retina tuturor, că e motiv de mândrie. și-l arăți cu țară, cu date, cu număr de subiecți, cu procente, cu matematică. nu doar menționând vag existența. puțin mai târziu, când o doamnă care prezenta un medicament cu acte-n regulă, cu studiu frumos explicat pe slide-uri, și sublinia că să avem grijă la suplimentele apărute ca ciupercile, că nu pot înlocui un produs de calitate dovedită, aceeași proastă de la firma de buruieni studiate în afară, acum niște ani, a sărit ofensată că vai, adică ce vreți să spuneți, că suplimentele nu sunt bune? adică ce, ce? ce-i cu aceste afirmații? mahala subtilă, de mediu științific, mai mare dragul. stai, fă, jos, că oricum vinzi numa buruieni de rahat despre care încerci să ne minți cu studii secrete.

cu toții știți dorelul de parcare care te ajută să-ți bagi mașina într-un spațiu dând indicații ca un expert al estimărilor de spații. și la sfârșit îi dai un ban, ca să nu-ți zgârie mașina. eu nu-i prea știu decât din auzite de pe la prieteni, că mai am puțin până la permis și mașină, dar vreau să vă spun că acum a răsărit dorelul de bagaje. mi-a luat un nene pe sus bagajele în drum spre brașov, iar eu am crezut că e doar un alt călător care mă ajută să urc. când m-a întrebat unde am loc, mi-a picat fisa că va trebui să-i dau un ban pentru serviciul prestat. și așa a și fost. la locul meu mi-a urcat valiza în spațiul de valize și mi-a zis „acuma-mi dați și mie un ban că v-am ajutat”, de parcă i-am cerut eu ajutorul. i-am dat 2 lei și mi-a zis că „pf, numa atât, trebuia o su’ de mii”. bă, trăi-ți-ar ție, mă iei pe sus cu japca și-mi ceri o su’ de mii. am față de proastă, da’ stabilesc eu cât mă costă prostia. hai valea. și când am plasat-o pe mama la trenul care s-o ducă la tata, care-o aștepta cu inima sfâșiată de dor, același individ a venit și s-a înfipt în valize, cât pe ce să mă ducă și pe mine la galați. io v-am vândut pontu’. cine vrea bani în plus de băutură și țigări, acuma știți ce part time puteți presta.

înșiruire dezlânată despre orice

s-au adunat atâtea de zis într-un om nedormit ce sunt, de nici nu știu de unde să-mi încep viața și când s-o termin de înșirat în cuvinte. voiam să povestesc lumii încă de la concertul azis despre care acum îmi amintesc vag detalii cum ar fi că îmi era frică pentru viața mea într-un club de manele în fața căruia se lăsase cu bătaie și scos de săbii, și la care prințesele etnice se urcau buluc pe scenă să-și tragă selfie-uri cu artistul în timp ce acesta-și manifesta actul artistic.

voiam să scriu și de când am fost în germania ca să asist la încununarea cu glorie a unui vechi prieten, proaspăt doctor în chimie, însă acum toate celelalte detalii mi se par nedemne de povestit, căci am rămas doar cu esența faptului că unii oameni îmi rămân dragi de-a lungul anilor și că mă bucur că pot uneori să le fiu prin preajmă să-i sărbătoresc.

voiam să scriu și despre românismele din farmacie, despre nesimțirea omului care nu mai discerne că în preajma sărbătorilor mai poate lăsa și pe altul să respire, că nu orice moft e o urgență, că poate nu-i trebuie medicamente care să-l ajute să mănânce ca un porc un porc întreg, că poate nu-i trebuie prea multe în afară de liniște-n suflet și apropiere de cei dragi, și ba da, îi judec ca pe animale, că eu am perspectiva omului care chiar evită să alimenteze haosul festiv atâta timp cât mă pot lipsi de chestii, și din perspectiva omului care n-a apucat să bea măcar o gură de apă câte-o zi întreagă sclavagind pentru frenezia altora. în același timp, contrastând cu disperarea după aprovizionări pre-apocaliptice, în anticipația unor săptămâni negre în care totul va fi închis (adică aproximativ o zi), a venit ca o negură apăsătoare realitatea pacienților cât se poate de bolnavi, bolnavii de cancer pe care propria lor condiție nu-i mai lasă să perceapă timpul la fel, și nu știu dacă mi-a trecut musai mai multă morfină prin mâini zilele astea, dar am simțit-o atârnând mai greu într-un colț de conștiință, știind că eu plec la casa mea de la dunăre să mă bucur de familie și prieteni, în timp ce alții suferă cumplit, și gândul ăsta vine ca o ușurare în cel mai egoist mod cu putință.

și-am ajuns și acasă unde ai mei sunt bine, sănătoși și bucuroși să mă vadă adunată-n casa lor, copil rătăcitor prin lume, alături de celălalt copil care parcă de la o revedere la alta îmi întărește că-mi e frate și că simte asta, nu doar că suntem frați așa, din inerția naturii, și care-mi poartă de grijă de parcă nici n-ar fi cu o grămadă de ani mai mic decât mine, ceea ce mă surprinde de fiecare dată, căci îmi asumasem inconștient numai eu rolul de purtătoare de grijă a celuilalt.

și acasă mi-am revăzut după multă vreme o fină mică și isteață care vorbește mult și-i plină de păreri, ne spune povești care încep cu „odată”, curăță migălos nuca de cocos de pe bomboane, mă pupă chiar și când e plină de ciocolată pe față și-mi respectă prietena prezentă la întâlnirea de crăciun adresându-i-se cu „doama”, ceea ce la vârsta noastră e, desigur, haios și înduioșător.

acasă am întâlnit după șapte vieți oameni care-mi spun că citesc mereu la mine pe feisbuc sau pe blog poveștile mele cu pacienți tembeli, cu taximetriști agresivi, sau certurile cu profii din lva în care mă arunc chiar și la atâția ani de la absolvire. pe unii abia-i recunosc, dar se pare că scriitura m-a făcut mai cunoscută decât când trăiam printre ei, e o senzație bizară care, recunosc, m-a măgulit puțin, și-aș fi ipocrită să spun că nu mă atinge nicicum reacția asta din partea unor oameni cu care n-am vorbit de ani.

desigur, mai emoționant de-atât e să te revezi cu colegul de bancă. unicul meu coleg de bancă din 8 ani de lva. pe care l-am trădat uneori, când credeam că nu suntem făcuți să ne petrecem toată viața în aceeași bancă. dar am fost, oricât m-am zbătut să neg. colegul meu de bancă, ajuns mare om, mare caracter, pe care nu l-am văzut de aproape 7 ani, că de, intemperiile vremurilor. acum ne-am destănuit păreri acumulate-n timp, abia acum am aflat unul despre altul chestii pe care nu ni le-am zis la momentul potrivit căci eram prea imaturi să ne dăm seama că între noi a fost mereu un respect reciproc și tacit și-un fel de prietenie insuficient manifestată, dar care-a prins rădăcini fără să vrem și fără să știm, chiar și dacă nu ne-am văzut atâta amar de vreme. cine știe când ne-om mai, contează că mai există oameni de care să-ți amintești zâmbind, fără gust amar și nepăsare.

tot de la el am aflat un lucru aproape de necrezut, și anume că-n clasa a 9a, după ce încheiasem gimnaziul ca o luminiță, la primul test de fizică am luat 5, iar ciuchină a zis că nu trece nota decât cui vrea, iar eu am insistat să mi-l treacă. habar n-aveam că am avut așa accese de rebeliune, societatea m-a făcut să cred că am ținut prea mult la note și medii, dar iată că aveam și răbufniri, noroc cu colegul meu de bancă că mă ține minte pentru așa ceva, că eu habar n-aveam.

în afară de asta, petrec nopți întregi despicând firul în patru despre disfuncționalitatea unor relații de familie, inclusiv a mea, dar m-a ajuns un dezgust și-o lehamite, de-mi înghit amarul și aștept doar ziua când el se va revărsa în scris, cine știe unde și când. va veni și vremea când s-o întoarce fața văzută, aia care-a dezvoltat un cult al personalității pentru omul bun care-a fost tataia, și va ieși la lumină radicalismul cu care am rupt alte relații de familie. ce știi că-ți dăunează, trebuie îndepărtat, iar întâmplarea de-a ne fi născut cu toții într-un cerc social oficializat sub denumirea nobilă de familie e pură întâmplare, familia e ceva mai presus de-o înșiruire de întâmplări biologice. am doi părinți și-un frate super, am cumetri și-o fină căreia i se luminează fața când mă strigă „nana”, și niște prieteni împrăștiați prin lume, cred că-i cam tot ce pot scoate bun din societatea asta deocamdată.