postcluj

încă țin monologuri despre cum nu iubesc clujul. simt că nu-i al meu. că e un bucurești puțin mai bun. dar tot un balamuc, tot o amestecătură de oameni, tot un bucurești. ce să simt eu pentru alt bucurești când am deja unul pe care să-l iubesc și să-l urăsc intermitent. și cand am deja alte orașe de iubit. pot doar să-l accept și să merg în el pentru oameni faini.

am dormit cu o cățea prietenoasă în cap. literalmente. m-a ros de mâini și de picioare, m-a lins pe față, mi-a țopăit pe oase, că știa că ne iubim. nicicând nu mi-a fost drag vreun câine. ba chiar mi-e frică de ei. dar pixulina asta avea o față așa tâmpă, un hal de-a veni în galop spre tine, o fericire de-a avea oameni cu care să se joace de-a căzut din pat de extaz. cum să nu iubești un câine așa prostănac de cade din pat când o mângâie doi oameni noi în viața ei. am aruncat-o din pat să mă lase să dorm și ea nu m-a crezut. am scos-o la plimbare noaptea, după câte o zi de băut. și credeam că mă duc la liz să pisicesc între trei pisici, când de fapt dragostea mea s-a îndreptat spre un cățel zăpăcit. iar pisicile au venit buzna peste mine să se alinte când nu era intrusul lor prin preajmă. practic, n-am avut prea multe clipe în care să n-am o blănoșenie călare pe mine, și ce bine mi-a fost. m-am întors acasă direct cu capul în antialergice, dar ce bine-a fost.

mi-a fost dor de liz. liz, mi-a fost dor de tine. am chinuit-o, am dus-o să urce prin soare un deal mare de cimitir și un deal de cetățuie. am îmbătat-o și i-am băut cafeaua minunată. ne-am povestit viețile și dramele, cum trebuie să facă niște femei când se revăd.

am fost în faimosul bar hash. mi-a plăcut. am băut o aghiazmă delicioasă. mied, căruia îi simt lipsa din casa mea. nenumărate beri. shoturi cu sau fără voia mea. cafea bună. am ascultat muzică de îndoit inima-n mine. răscolit amintiri pe care încă le îndes sub un preș. am promis că mă întorc acasă la satane și de fapt m-am încuiat în aceeași muzică de la cluj, să mai țin puțin sufocarea-n gât.

și mă liniștesc. așez lucruri într-o casă nouă și frumoasă. învăț să conduc o mașină cu care încă nu mă cunosc prea bine. îmi propun să îmi amintesc să gătesc. îmi fac o mască de față cu cireșe. mănânc cireșe. am un balsam de buze cu gust de cireșe. devin o cireașă. poate când ești un fruct mic, viața e mai simplă.

de la ruine la magnolii amare

îmi amintesc vag că am fost într-un concediu frumos. că am fost la bruxelles să-mi revăd o prietenă dragă cu care să-mi povestesc viața pe muzică sârbească. că am vrut să mâncăm la un restaurant congolez din care nu nimeream să fugim când am văzut că focul încă n-a ajuns la ei și carnea pare crudă și împuțită. că mă salutam cu forțele armate pe stradă, pentru că forțele armate sunt prietenii noștri. că m-am simțit ca acasă într-un oraș străin care e ca un bucurești mai curat și mai frumos. că mi s-a tăiat respirația prin biserici minunate. că mă opream ca o turistă să beau o bere în fața vreunei minunății doar ca să mă bucur și atât. că a trebuit să trec prin securitate ca să intru în palatul justiției și l-am întrebat râzând pe un polițist ce n-ar trebui să am în geantă, iar el mi-a zis că am voie să am un cuțit, însă nu un pistol. dar eu știu încă de la lilin că atunci când în viață nu te mai descurci cu pumnul și cuțitul, trebuie să recurgi la pistol. că un polițist m-a invitat să bem împreună când iese din tură. că mi-a încurcat vântul părul și mi-a scuturat oboseala din minte.

apoi îmi amintesc că am fost să-mi văd țara. țara asta de care nu mă satur, oricât de oribil sună pentru unii dintre voi. țara asta absurdă și haotică. în care casele săsești au fost date țiganilor pentru voturi în gloria nouăzecistă a pesedeului. în care ungurii nu știu să-ți vorbească dar se străduiesc, deși legenda spune că nici coca cola nu-ți dau dacă ești român, dar pe care îi admir că-s gospodari și au porți de lemn atât de frumos sculptate. în care mi-am înfășurat inima în ruinele cetăților și-n bisericile fortificate. în care ieși din cea mai spectaculoasă salină a țării, din turda, în care, altminteri, am paralizat de frica adâncimilor, și te duci apoi într-un oraș țiganizat în care există un singur restaurant pe terasa căruia stau niște gherțoi și ascultă manele la maxim din mașina cu portierele deschise. și mergi zeci de kilometri până la un oraș mai decent în care reușești să mănânci. fie el târgu mureș, fie el odorheiu secuiesc. țara asta în care întâlnești niște americani veniți la 70 și ceva de ani să viziteze și să cunoască oameni și culturi. oameni frumoși cu povești de film american, care-ar merita povestite cândva, dar poate nu chiar acum.

și-apoi te trezești într-o dimineață dintr-un vis cu magnolii. și dintre toate visele cumplite și terifiante care ți-au înghețat vreodată inima, ăsta se dovedește a fi cel mai tulburător. e mai tulburător să te visezi alături de un suflet drag, ronțăind magnolii, decât să visezi noaptea un cap de om sub masă, cu sânge șiroind. și te trezești aruncându-te iar cu capul înainte. cu nebunie a început și cu nebunie ne sabotăm. și te vezi la un concert goran bregovic debitând izbucniri de entuziasm cu kalașnikov pe fundal. și te trezești visând cu ochii deschiși cum te vei plimba într-o fustă cu maci printr-o pădure sau pe-un mal de dunăre. și te trezești în prag de nou plan născocit într-un moment de tulburare, pe-un teren de instabilitate și dor. și pragul e-o prăpastie al cărei fund nu reușesc să-l ating, deși încerc din răsputeri, dar zac în derivă, aștept. încerc să înțeleg, să accept. să judec, să mă enervez. să găsesc drumul ăla care să nu mă mai arunce din extaz în agonie. dar e, desigur, o altă nebunie. ce e aia context normal și ce e aia liniște. ce e aia dezvăluire dureroasă de sinceritate și ce e aia dispariție din peisaj. ce e ăla un deznodământ și de ce-l inventăm. știu doar ce e aia extenuare. și până la noi definiții, voi adormi cu bella ciao pe fundal, sperând la somn fără vise și așteptând oficializarea îmbătrânirii încununate cu bețivăneli și veselie, ca să-mi ascund sub preș zbuciumul.

înșiruire dezlânată despre orice

s-au adunat atâtea de zis într-un om nedormit ce sunt, de nici nu știu de unde să-mi încep viața și când s-o termin de înșirat în cuvinte. voiam să povestesc lumii încă de la concertul azis despre care acum îmi amintesc vag detalii cum ar fi că îmi era frică pentru viața mea într-un club de manele în fața căruia se lăsase cu bătaie și scos de săbii, și la care prințesele etnice se urcau buluc pe scenă să-și tragă selfie-uri cu artistul în timp ce acesta-și manifesta actul artistic.

voiam să scriu și de când am fost în germania ca să asist la încununarea cu glorie a unui vechi prieten, proaspăt doctor în chimie, însă acum toate celelalte detalii mi se par nedemne de povestit, căci am rămas doar cu esența faptului că unii oameni îmi rămân dragi de-a lungul anilor și că mă bucur că pot uneori să le fiu prin preajmă să-i sărbătoresc.

voiam să scriu și despre românismele din farmacie, despre nesimțirea omului care nu mai discerne că în preajma sărbătorilor mai poate lăsa și pe altul să respire, că nu orice moft e o urgență, că poate nu-i trebuie medicamente care să-l ajute să mănânce ca un porc un porc întreg, că poate nu-i trebuie prea multe în afară de liniște-n suflet și apropiere de cei dragi, și ba da, îi judec ca pe animale, că eu am perspectiva omului care chiar evită să alimenteze haosul festiv atâta timp cât mă pot lipsi de chestii, și din perspectiva omului care n-a apucat să bea măcar o gură de apă câte-o zi întreagă sclavagind pentru frenezia altora. în același timp, contrastând cu disperarea după aprovizionări pre-apocaliptice, în anticipația unor săptămâni negre în care totul va fi închis (adică aproximativ o zi), a venit ca o negură apăsătoare realitatea pacienților cât se poate de bolnavi, bolnavii de cancer pe care propria lor condiție nu-i mai lasă să perceapă timpul la fel, și nu știu dacă mi-a trecut musai mai multă morfină prin mâini zilele astea, dar am simțit-o atârnând mai greu într-un colț de conștiință, știind că eu plec la casa mea de la dunăre să mă bucur de familie și prieteni, în timp ce alții suferă cumplit, și gândul ăsta vine ca o ușurare în cel mai egoist mod cu putință.

și-am ajuns și acasă unde ai mei sunt bine, sănătoși și bucuroși să mă vadă adunată-n casa lor, copil rătăcitor prin lume, alături de celălalt copil care parcă de la o revedere la alta îmi întărește că-mi e frate și că simte asta, nu doar că suntem frați așa, din inerția naturii, și care-mi poartă de grijă de parcă nici n-ar fi cu o grămadă de ani mai mic decât mine, ceea ce mă surprinde de fiecare dată, căci îmi asumasem inconștient numai eu rolul de purtătoare de grijă a celuilalt.

și acasă mi-am revăzut după multă vreme o fină mică și isteață care vorbește mult și-i plină de păreri, ne spune povești care încep cu „odată”, curăță migălos nuca de cocos de pe bomboane, mă pupă chiar și când e plină de ciocolată pe față și-mi respectă prietena prezentă la întâlnirea de crăciun adresându-i-se cu „doama”, ceea ce la vârsta noastră e, desigur, haios și înduioșător.

acasă am întâlnit după șapte vieți oameni care-mi spun că citesc mereu la mine pe feisbuc sau pe blog poveștile mele cu pacienți tembeli, cu taximetriști agresivi, sau certurile cu profii din lva în care mă arunc chiar și la atâția ani de la absolvire. pe unii abia-i recunosc, dar se pare că scriitura m-a făcut mai cunoscută decât când trăiam printre ei, e o senzație bizară care, recunosc, m-a măgulit puțin, și-aș fi ipocrită să spun că nu mă atinge nicicum reacția asta din partea unor oameni cu care n-am vorbit de ani.

desigur, mai emoționant de-atât e să te revezi cu colegul de bancă. unicul meu coleg de bancă din 8 ani de lva. pe care l-am trădat uneori, când credeam că nu suntem făcuți să ne petrecem toată viața în aceeași bancă. dar am fost, oricât m-am zbătut să neg. colegul meu de bancă, ajuns mare om, mare caracter, pe care nu l-am văzut de aproape 7 ani, că de, intemperiile vremurilor. acum ne-am destănuit păreri acumulate-n timp, abia acum am aflat unul despre altul chestii pe care nu ni le-am zis la momentul potrivit căci eram prea imaturi să ne dăm seama că între noi a fost mereu un respect reciproc și tacit și-un fel de prietenie insuficient manifestată, dar care-a prins rădăcini fără să vrem și fără să știm, chiar și dacă nu ne-am văzut atâta amar de vreme. cine știe când ne-om mai, contează că mai există oameni de care să-ți amintești zâmbind, fără gust amar și nepăsare.

tot de la el am aflat un lucru aproape de necrezut, și anume că-n clasa a 9a, după ce încheiasem gimnaziul ca o luminiță, la primul test de fizică am luat 5, iar ciuchină a zis că nu trece nota decât cui vrea, iar eu am insistat să mi-l treacă. habar n-aveam că am avut așa accese de rebeliune, societatea m-a făcut să cred că am ținut prea mult la note și medii, dar iată că aveam și răbufniri, noroc cu colegul meu de bancă că mă ține minte pentru așa ceva, că eu habar n-aveam.

în afară de asta, petrec nopți întregi despicând firul în patru despre disfuncționalitatea unor relații de familie, inclusiv a mea, dar m-a ajuns un dezgust și-o lehamite, de-mi înghit amarul și aștept doar ziua când el se va revărsa în scris, cine știe unde și când. va veni și vremea când s-o întoarce fața văzută, aia care-a dezvoltat un cult al personalității pentru omul bun care-a fost tataia, și va ieși la lumină radicalismul cu care am rupt alte relații de familie. ce știi că-ți dăunează, trebuie îndepărtat, iar întâmplarea de-a ne fi născut cu toții într-un cerc social oficializat sub denumirea nobilă de familie e pură întâmplare, familia e ceva mai presus de-o înșiruire de întâmplări biologice. am doi părinți și-un frate super, am cumetri și-o fină căreia i se luminează fața când mă strigă „nana”, și niște prieteni împrăștiați prin lume, cred că-i cam tot ce pot scoate bun din societatea asta deocamdată.