m-am întors acasă, ce fac acum

n-am mai stat locului de-o veșnicie, abia acum mă uit în jur prin casă și-mi amintesc ce e aia să stai în casă, dar nu știu să fac ceva cu informația asta.

am tot fugit în lume printre picături, am văzut un transfăgărășan pe unde un băiat mi-a explicat teoria curbelor pentru când maricica mea le va întâlni (da, așa o cheamă pe mașina mea, și da, dup-aia a și cunoscut curbe de munte și s-a descurcat eroic). am urcat o transalpină care-ți taie respirația și-n sensul că uau, ce șosea magnifică, și-n sensul că chiar e mai puțin oxigen. m-am certat cu un prost deținător de pensiune pe lângă sebeș sau alba, la naiba-n praznic, că nu pot chiar așa să las timpul să treacă fără oleacă de scandal. am fost pentru prima dată în sibiu ca turistă plătitoare de cazare iar asta a fost ciudat, promit să nu mai fac, iertare.

am condus mult și m-am bucurat de asta, nu-mi ajung șoselele să mă bucur cât aș vrea. e uimitor cum județul tulcea are serpentine când e format jumate din apă. am plătit taxa la fetești lăsând să răsune o manea și plecând cu scârțâit de roți, că atâta mă duce capul. era să calc un biciclist, da’ l-am evitat la timp și oricum nu-i vina mea că el stătea în mijlocul străzii imediat după curbă.

am fost în deltă și am înțeles ce e ăla un văzduh în timp ce muream de frig într-o barcă. am zăcut pe plajă la sfântu gheorghe și am filmat un pescăruș plimbător. am văzut calea lactee la o margine de sat, dintr-un hamac. am uitat orice boabă din astronomia cu care cochetam în tinerețe. acum doar am stat și m-am minunat.

și-acum zac într-un fotoliu, a venit o furtună peste mine, trăiesc din entuziasm, poate și din cafea, nu știu sigur, cred că mai mult din entuziasm. și de fapt doar asta voiam să zic, da’ m-am învârtit în jurul cozii.

Anunțuri

dunărea ca o dâmboviță

mai mică, din ce în ce mai mică, aproape ca un râu artificial, ca un șuvoi forțat de care mă leg și-n bucurești și-n suflet.

mă macină familiaritatea, ce e asta să te simți cu un om ca și cum ar fi acolo dintotdeauna când de fapt n-a fost niciodată, ce e firescul ăsta, nu-l înțeleg, deși l-am așteptat, dar știu că e în zadar.

de prea mulți ani scriu aici despre o apă, despre o legătură fluidă, atât de fluidă încât nu s-a închegat niciodată cu adevărat și totuși colțul ăsta de internet ascunde atâtea răbufniri, atâtea inundații și furtuni, încât am obosit să licărească numai câte-un fulger, să ascult numai câte-un val, vreau un fund moale de mâl și-un soare cât tot cerul.

ce e cu dorul ăsta manifestat rar din senin, ce e cu dragostea asta nespusă când dunărea noastră are brațe care nu se văd niciodată, nici măcar la vărsarea-n mare.

o să plec în munți și-n viață ca și cum n-aș fi fost niciodată lângă o apă, căci e prea greu să privesc un fund amețitor de apă, mai greu decât un fund amețitor de prăpastie.

drame cotidiene despre cum să eviți imbecili când închiriezi o casă

acum 2 ani m-am grăbit în viață ca să fug de cămin, că-mi ajuseseră 5 ani de băi comune și o tanță care țipa pe holuri după ce spăla wc-urile „căca-v-ați lângă tata!” și-am nimerit într-o garsonieră din popești care nu era cea mai minunată casă, dar era totuși o casă la bani puțini.

reînnoire de contract? ce-i aia? declararea contractului, pe vremea când exista? hah, cine-a auzit de asta? (eu, acum, în noua casă, de exemplu.)

să te trezești într-o dimineață dat afară prin telefon fără nicio explicație e minunat. „nu te grăbesc, dar dacă se poate, cât mai repede, că nici în seara asta n-am unde dormi”.hai că dormi cu mine-n pat, nu-i problemă. sau tu în pat și eu pe preș.

să stai la parter pe față și să-ți pui singur rolete-n geam ca să nu te vadă toți vecinii când stai în chiloți în casă e minunat. dar apoi să ți se reproșeze că ți-ai scos roletele și ai lăsat găuri în termopan e fix problema altcuiva, că doar nu era să las investiții în casa altuia după dat afară prin telefon.

să n-ai voie să pui tablouri pe pereți într-un cui, ca orice om normal, și să ai voie doar să le lipești cu bandă dublu adezivă, e la fel de minunat. chiar dacă ți se strică tablourile când le scoți și banda aia nu se mai curăță decât cu tot cu perete, întrebarea care rămâne e cine trebuie să zugrăvească. ăia care mi-au dat chestii de pus pe pereți. dina și aleks stoicovici, cine altcineva. hai, întrunire cu bidineaua-n mână.

să ai un rahat de frigider în care ți se strică mâncarea și să cumperi, ca o proastă, altul din banii tăi, e iarăși minunat. că plătești casa cu tot cu utilități, dar îți mai faci singur utilități.

să ai niște rafturi deasupra patului care se lasă de la cărți și riști să mori cu alea-n cap și să fie nevoie să le scoți și să îți cumperi dulapuri.

să n-ai cuier în casă și să trebuiască să-ți pui singur.

să ai un aragaz cu un furtun de gaz prost racordat, care tremură la orice mișcare de-ți e teamă și să-ți faci o cafea în bucătăria aia. și cică de ce nu găteam. abia acum îmi dau seama de ce. că acuma, culmea, la ce bucătărie faină am, am reînceput să gătesc.

să te întrebe proprietara la telefon dacă parchează cineva pe locul ei, în condițiile în care locurile de parcare îs date la mica înțelegere, nu prin cine știe ce împărțiri legale de asfalt.

să vină mă-sa după chirie și să plângă o oră jumate în casa ta că fii-sa s-a îmbârligat cu un terminat. sau să-ți trimită mesaje să te întrebe dacă fii-sa, când s-a întâlnit cu tine, era cu tot cu „parazitul ăla”, încheiat citatul. că mă plătea cineva să fiu ernest la trădați din dragoste.

întrebarea care va dăinui e cine zugrăvește. adevărul e că nu vom ști niciodată. probabil un dorel. știu sigur cine nu-l va plăti.