you fucking people make me sick

am petrecut săptămâna dintr-un misticism în altul. de la mistica revolverului căpitanului, scrisă și citită de tatiana niculescu, la mistica lebedelor în control.

despre mistica revolverului nu voi spune nimic, căci ce mai e de spus, voi citi cartea și voi râde din nou că legionarii, cu jandarmeria în calea lor, s-au zbătut, dar au reușit să boteze câteva zeci de prunci. sau că un muribund plimbat cu targa, cu ultima suflare sângerândă de tbc-ist, făcea propagandă legionară prin sate ca ultimă dorință. ce să mai fie de zis.

despre swans pot spune că a fost halucinant. o frumoasă transă a zgomotului. și dacă ieșeai ocazional din transă, puteai să observi cum michael gira își ceartă acoliții din trupă și cum dă ochii peste cap a nemulțumire. că așa e el, veșnic nemulțumit. the fucking people make him sick. știam, l-am mai văzut.

despre oamenii de la concert pot spune mai multe. am fost în apropierea unor cocoși care se îmbrânceau ocazional, n-am înțeles de ce. țărani, nu le-ajungea aerul. adevărul e că am avut aer cu porția, la cât de mulți am fost. desigur că michael gira le-a atras atenția, ce fraieri, nu știau că dacă nu stai cuminte la el la concert, vine și te trage de ureche.

n-am înțeles ce-i asta cu dopuri de urechi/căști la concert. stai în primele rânduri cu niște dopuri de spumă fosforescente și te protejezi ca un delicat de agresiunile muzicii. la ce căcat ai mai venit. du-te mai în spate dacă nu suporți să-ți mute boxele organele. de când s-a propagat sensibilitatea asta excesivă? dar nu cumva e și ora cam înaintată și-ți strici programul de somn?

peste tot unde mă duc, numa sensibilități. chiar și la muncă. recitesc titlul și aprob.

patru!șapte! patru!șapte!

dacă mi-ar fi zis cineva acum câțiva ani că aș ajunge cu mare entuziasm prin primele rânduri la concert la dragonu, i-aș fi zis că e pe un trip bizar. că are halucinații cu balene. că fumează la bidon salvia divinorum. că visează ketamină multă, două cisterne.

am ajuns. cu mare entuziasm.

m-a lovit obsesia acum câteva luni. încă rezist.

a fost cel mai frumos concert la care am fost în ultima vreme. (celălalt concert din iarna asta fiind azis, dar dragonu > manelele bulgărești, evident). mi-a cântat toate melodiile preferate, și am aflat că melodia lui preferată e aia despre bârlad. surpriza serii a fost, desigur, primăvară ©haarp cord. la asta nu mă așteptam, iar aia a fost de suflet încă din vremuri imemoriale.

mi se pare frumos și totuși înspăimântător că au fost atâția copii în public. copii, adică persoane de liceu. nu-s învățată să fiu peste media de vârstă la un concert, dar bănuiesc că e timpul să mă obișnuiesc cu îmbătrânirea. în același timp, e bine că există atâția copii care ascultă muzică pentru poeți, nu pentru orice zdreanță. că există copii care poartă tricouri și hanorace cu radu gyr. că există entuziasm în direcția asta. că direcția asta e cu tricolor fluturând și #muiepsd. că direcția asta e cu jocuri de cuvinte despre medicamente. cum să nu iubesc dragonașu, man.

there are no ills these pills won’t fix

am mai fost cândva la un concert vulture industries (numai unul din cele multe pe care le-au avut la noi în țară), dar i-aș revedea oricând, în fiecare zi și de mai multe ori pe zi, căci sunt un drog muzical de care nu mă pot dezice. mi-am luat autografe, mi-am făcut poze cu ei, mi-am rupt ceafa, m-am bucurat de viață, am uitat pentru scurt timp pe ce lume trăiesc și, doamne, câtă nevoie aveam de asta. muzică-scut cu care să ții piept haosului, muzică-pătură moale sub care să stai să citești bizaroproze. nu-mi mai trebuie nimic.

pentru prima dată-n viață am nimerit un taximetrist care m-a uns pe suflet. după nenumărate pățanii nefericite alături de tot felul de gherțoi, azi noapte mi-a ieșit în cale un taximetrist pogorât de nicăieri, care asculta mozart! și după ce mi-am exprimat fascinația și respectul pentru gusturile dumnealui, a lăsat rușinea deoparte și a dat muzica la maxim ca să ne bucurăm cum se cuvine împreună. doamne-ajută, la cât mai mulți ca el.

la comemorarea de azi nu m-am dus. nu mă țin nervii să-mi amintesc coșmarul de acum un an. nu mă țin nervii nici să asist la eventuale deturnări politice de situație, deși habar n-am dacă s-a petrecut asta sau nu, poate oamenii chiar au respectat tăcerea și durerea. mi-a fost prea scârbă încă de anul trecut de cum au smuls toți câte o bucată din ciolanul tragediei ca să se înfrupte din el. nu vreau să mai văd asta, nu vreau să mai știu despre asta. au făcut un monument de rahat, ca și cum asta ne trebuie nouă, monumente. nu dreptate și siguranță, ci monumente. să ne uităm la el că-i auriu și fâlfâind și să ne batem reciproc pe umăr ca am făcut ceva ca să nu uităm. ca și cum ai putea să uiți așa ceva. să uiți că zile la rând ne-am numărat morții și răniții. să uiți că zile la rând am ieșit să mărșăluim pe străzi ca să obținem aproape nimic (deși demisia guvernului ponta consider că e o mică reușită). să uiți cum încet, încet, toată tragedia s-a transformat într-un circ sinistru în care tot felul de oameni făceau orice ca să atragă atenția. de la melodii sinistre (încă mi se urcă sângele-n cap când îmi amintesc de hitul ălora de la taxi, preluat odios pentru montaje de toate televiziunile), până la cele mai idioate teorii ale conspirației. și ideea de concerte in memoriam mi se pare sinistră. multe luni nici nu m-am dus la concerte, acum am revenit la normal și merg la concerte, dar nu m-aș putea duce la unul ținut în amintirea a zeci de oameni care au murit la alt concert. ceva e atât de greșit în asta.