nu mai ascult de-o vreme trupele la care-am fost zilele astea. sau le ascult rar, când mă apucă doruri. mă simt din ce în ce mai bătrână pentru asemenea evenimente. mă uit în jur și văd două categorii de oameni în public: adolescenți prostuți și teribiliști, și-mi dau seama că acum 10 ani eram la fel ca ei, și bătrâni care-au îmbătrânit degeaba, și sper să nu ajung așa. și-mi trebuie melodii de suflet și multă bere ca să ignor mediul în care mă aflu și să reușesc să intru într-o stare diferită de „ce pizda mă-sii caut eu aici”.
vineri am fost la turisas, n-am înțeles nimic. nu știu ce legătură avea viking folkul ăla, de oameni pictați pe fețe, cu icoanele din spatele lor. n-am înțeles absolut nimic. am plecat repede departe de scenă. dacă cineva i-a înțeles, să-mi zică și mie cum. dark funeral îs o trupă meh. ăia sună ca dintr-o chiuvetă indiferent de condițiile tehnice, și toate piesele sună cam la fel. probabil asta se poate spune despre majoritatea trupelor de gen, dar ăștia oricum n-au fost niciodată la inima mea. satyricon au fost minunați, în schimb. mult mai faini decât mă așteptam să fie. la ei m-am desprins de mizantropia în care mă scăldam, am reușit să mă bucur de muzică, m-au trecut niște fiori de bucurie la the pentagram burns. de remarcat cum și-o scos solistul pectoralii și mușchii tatuați la iveală. îs femeie, nu pot să nu observ.
sâmbătă am leșinat în soare la primordial. au fost frumoși, mi-au cântat empire falls, m-am emoționat, au meritat efortul. trypticon îs o trupă de care nu-mi pasă, dar au sunat bine, probabil o să-i mai ascult. și bloodbath nu știu ce-au căutat cap de afiș. m-au plictisit de moarte. și nu-i ca și cum aș fi eu musai pleb, că nu păreau să fie prea mulți cunoscători în public oricum.
duminică m-am bucurat de antimatter la patruj de grade. îs o trupă frumoasă, prea puțin apreciată de oameni. au urmat niște vikingi la care n-am stat, apoi lacrimas profundere pe care-i mai văzusem, dar față de care am o slăbiciune cu care știu că nu-i bine să mă laud în fața nimănui. femeile alea trei care-au decalat finalul de festival merită bătute. din cauza lor au cântat amorphis prea puțin. și nici n-au cântat black winter day, ce fel de amorphis live e amorphis fără black winter day. decepții mărunte, mă plâng și eu cu ce pot dacă probleme mai mari n-am.
am înțeles că oamenii care locuiesc prin preajma spațiului de festival au fost supărați că au îndurat atâtea zile de satane. dar și noi am îndurat chestii. am îndurat mult praf și mult soare. praful ăla era cumplit. dacă dădeau mai mulți oameni din cap sau dacă se stârnea un mosh pit, se ridica un nor de 3 metri. era și normal, și-așa aveam prea mult aer. în combinație cu transpirația de pe noi, praful ăla producea o minunată mâzgă. unii se tăvăleau de bunăvoie prin praf. bucuriile vieții, da.
am apreciat organizarea, în linii mari. aveau jetoane faine, ușor de ținut în portofel, sub formă de bucăți de carton, nu de monede de plastic, și mai ieftine decât ne-am obișnuit. aveau apa mai ieftină decât la orice alt festival, juma de jeton/paharul, ba chiar am fost lăsată să intru cu apa mea, că era inuman să ții un om să leșine de cald din asemenea motive de comerț. a fost un spațiu destul de aerisit, în sensul că nu m-au călcat oameni în picioare (bine, m-a îmbrâncit random un dude într-un gard, că era setat pe violență și am fost victimă colaterală, dar asta se poate întâmpla oricând), și n-am stat la cozi la jetoane sau la bere sau la orice. aveau mâncare bună. bere alta decât clasicul tuborg de la aproape orice festival. faină și ideea de scenă mică pentru trupe mici care să cânte în pauzele de la scena mare. mi-a plăcut că jandarmii scoteau copiii cu brățări de acces general din golden circle, mi se pare de bun simț. nu mai știu, probabil mai ratez detalii, dar a fost o organizare bună, nu prea am ce să le reproșez.
a fost un concert de muzici din tinerețe, de pe vremea când mă îndrăgostisem prima oară și mă învăța un băiet ce muzici frumoase pentru adolescență există. acum nu mai avem ce vorbi unul cu altul, dar eu îmi retrăiesc involuntar amintiri când asist la așa ceva. acum 9 ani am văzut amorphis prima oară și susțineam că ăștia nu-s de mine, iar acum mă duc la ei cu toată inima și chiar mi se frânge un colț de inimă când nu cântă tot ce voiam eu să cânte. și când conștientizez că-s 9 ani diferență mă simt iar bătrână. când auzeam oamenii că spun că au văzut nu știu ce concert acum foarte mulți ani, mă gândeam că uau, câta istoria muzicală în spatele și-n capul lor, iar eu mă vedeam o novice. acum, iată. am cumulat ani, mă doare spatele de la stat în picioare, mă resimt mai mult de la nopțile pierdute, nu-mi mai rup capul. aștept cu interes dbe la alba iulia, căci zvonurile spun că acolo te simți matur și deștept.
mă întorc la ascultat mult din muzica la care tocmai am mers în weekend, ca să întrețin starea de bine.
written in moonlight 