Psalmii lui Radu Vancu

Atâta s-a scris deja despre ei și eu nici măcar n-am citit toate recenziile pretențioase scrise de oameni mai experimentați în vorbe scrise decât mine, și probabil că ei împreună au împlinit deja de mult același număr de cuvinte pe care Radu le-a folosit pentru psalmii lui.

Și-i drept, așteptam cu inima la gât să citesc un volum de psalmi proaspeți, odată pentru că există-n lumea asta atât de puțină poezie sinceră și omenească și din care înțelegi ce-a vrut să spună poetul oricât de nepriceput într-ale poeziei ai fi, fiindcă poetul e mai ales om cu suflet întins pe tavă, nu poet în sensul pretențios al cuvântului, ci om cu superputerea cuvintelor frumos înșiruite. Și-i mare lucru, sper că vă dați seama, să poți citi volumele de poezii ale unui om, să plângi de-adevăratelea noaptea în singurătate la unul din ele, și să simți că-l cunoști pe omul ăla de parcă și-ar fi împărțit vreodată vodka cu tine, iar asta doar pentru că nu s-a furișat niciodată după cuvinte, ci le-a folosit tocmai ca să se expună cu toate ale lui. Și de fapt pe Radu l-am văzut prin vreo două librării, și-am împărțit cu el niște proteste, iar astea nici măcar în același oraș.

Și-apoi cum să nu aștept cu inima la gât să citesc niște psalmi proaspeți, când primele poezii citite voluntar și conștient au fost psalmii lui Arghezi, când aveam nici 9 ani și eram singură acasă, abia ajunsă de la înmormântarea unui coleg cu buze și unghii violet închis. Și psalmii ăia m-au liniștit atunci în singurătatea post-traumatică, sau măcar mi-au distras atenția pentru o vreme.

Am citit cartea asta și m-am simțit de parcă am privit pentru o clipă Dunărea. Atâta frumusețe și armonie, în ciuda malurilor înecate de murdărie. Psalmii lui Radu Vancu definesc tot acest Radu Vancu, așa cum l-am înțeles din tot ce-a scris până acum. Nu-i nevoie să vezi sau să cunoști un Radu Vancu pentru a presupune, citindu-l, că de sub o pojghiță luminoasă de Sebi-fericire și Cami-fericire, răzbat prin crăpături fascicule întunecate de tristeți. Și asta-i bine, Radu, căci o pojghiță perfect netedă și luminoasă nu poate fi decât falsă. Și poate că ăsta e cel mai frumos mod de-a nu te lăsa pradă întunericului din tine, tocmai așa, purtându-l ca pe cea mai de preț calitate a ta, înșirându-ți-l la gât ca pe mărgele.

mi-am încheiat cu succes o primă săptămână de muncă. am vorbit deja cu 3 persoane în română. îmi imaginam că poate fi avantajos că vorbesc română dacă aș munci într-un oraș mai mare, dar iată, se poate și-ntr-un sat.

am o colegă bosniacă răbdătoare și minunată care mi-a explicat pas cu pas tot ce am de făcut, și-n al cărei loc voi rămâne curând. am o șefă pașnică și luminoasă, preocupată mai mult de familie și de liniște decât de făcut averi.

dimineață am oprit pe-o stradă într-un câmp fiindcă un om mi-a făcut cu mâna din dreptul unui renault vechi cu numere non-ue. mi-a explicat în puțină engleză că e din ucraina, că mai are foarte puțină benzină și nu mai are bani, mi-a arătat un portofel cu puține ruble care n-au vreo valoare aici, mi-a zis unde trebuie să ajungă și că nu-i merge navigația, și-a cerut scuze chiar și pentru cum arăta, deși arăta destul de îngrijit, mi-a zis că acasă la el e război, a vorbit respectuos și a păstrat distanța și n-am îndrăznit să-l mai întreb nimic, l-am ajutat cum am putut și m-am grăbit să ajung la muncă și de fapt nu m-am oprit toată ziua din a mă gândi la el, ce-o fi făcând, o fi reușit să ajungă la vreo benzinărie, o fi reușit să mai adune bani, o fi reușit să ajungă la capătul lui de drum, i-o fi și lui cât de cât bine, și poate că rațional îți poți pune pătura indiferenței în cap, să zici că poate totul a fost o înșelătorie ordinară, dar am un sentiment copleșitor că omul ăla adunase în el toată tristețea și disperarea lumii și ajunsese cu ea întâmplător pe-un câmp dintr-o țară străină, unde nici nu știu dacă i-am fost de destul ajutor, și n-am trăit niciodată ca astăzi atâta milă și regret și neputință la un loc.

să se facă alții bine, eu sunt deja, mulțumesc

Acum mulți ani mi s-a întâmplat să mă trezesc într-un strat gros de ficțiuni ale unui om apropiat. Asta e, te scuturi de toate, zici că oamenii mai sunt și stricați, încerci să fii mai prevăzător. Pățești din nou și te oprești o clipă să te-ntrebi dacă nu cumva ești prea prost ca să socializezi cu oamenii, că nu distingi între oameni și neoameni.

Nu. Eu îs bine. Și mizeria din oameni n-o să mă facă vreodată să văd altfel oamenii noi din viața mea. Eu îs sinceră cu mine și cu ai mei, și n-o să pot niciodată să pun oamenii sub lupă ca să analizez dacă și ei sunt sinceri sau nu. E apăsător și obositor să gândești urât despre alții, mai ales când nu știi mecanismele urâțeniei. Eu îs bine.

Cumetriile nu mai sunt ce-au fost. Și uneori durează mulți ani până ți se ia pătura groasă de pe ochi.

Din asta n-am să învăț să suspectez răul din oameni. Din asta am să învăț să cer întotdeauna a doua variantă a unei povești, înainte de-a trage o concluzie și de-a susține necondiționat pe cineva. Nu mai susțin pe nimeni. Vino, spune-mi viața ta, plângi pe umărul meu, dar cel pe care mi-l arăți cu degetul va fi și el chemat să-mi spună viața lui, altfel ne învârtim în cercuri cu anii.

Povești de groază în care fantezia nu trăiește doar pe hârtie, acolo unde-i e locul. Povești de groază în care minciunile îi înghit și pe copii, nu numai pe oamenii mari. Povești de groază al căror singur final fericit pare a fi o explicație de ordin medical, altminteri rămân povești de groază.

Nu mai vreau să știu, lăsați-mă în bula mea de bine, să tricotez, să fac prăjituri, să liniște. Alții să-și găsească bulele lor de bine, a mea e ocupată și cu zăvor tras. Și-o să mai deschid ușa la străini, pentru că așa-s eu construită, să cred pe toată lumea, dar satârul va fi în mână de-acum, nu sub masă, unde să uit de el.